Pr. Cezar MARKSTEINER-UNGUREANU
Parohia Krems an der Donau
(Austria)/Universitatea din Viena
Al
cincilea capitol este dedicat „războiului, păcii și violenței” (§42-§49). În
§42 se afirmă faptul că violența reprezintă în toate formele ei o răsturnare a
ordinii pe care Dumnezeu, în planul său veșnic, a instaurat-o în creație.
Violența este definită în §43 ca „folosirea liber consimțită a forței fizice,
psihologice, economice sau sociale împotriva altora sau împotriva propriei
persoane, provocând suferință, durere sau moarte”. Totodată, se adaugă:
„violența este, pe bună dreptate, păcatul prin excelență”. În următorul
paragraf, §44, este prezentată poziționarea Bisericii Ortodoxe față de
violență. Astfel, documentul consemnează: „Biserica Ortodoxă nu este de acord
cu violența, nici ca scop în sine și nici ca mijloc de a atinge un alt scop,
fie că aceasta ia forma violenței fizice, abuzului sexual sau abuzului de
putere”. Totuși, în situații excepționale, auto-apărarea este permisă și, din
punct de vedere moral, chiar necesară: „Deși condamnă fără echivoc violența de
orice fel, Biserica recunoaște, totuși, constrângerea dramatică a indivizilor,
comunităților sau statelor de a folosi forța, pentru a se apăra pe ele însele
sau pe alții de amenințarea imediată a violenței” (cf. §45). În continuare,
paragraful §46 amintește faptul că, deși Biserica nu a fost de-a lungul
istoriei împotriva serviciului militar sau chiar a conflictelor militare,
aceasta nu a dezvoltat totuși o teorie a „războiului sfânt” (§46). În §47 se
discută despre motivația și consecințele violenței, în §48 se respinge pedeapsa
capitală, iar în §49 documentul îi îndeamnă pe creștinii ortodocși să urmeze:
„calea păcii, a dialogului și a negocierii, a iertării și împăcării”. Acestea
sunt „întotdeauna de preferat folosirii violenței, pedepsei capitale, forței
polițienești sau militare” (§49).
Al șaselea capitol este intitulat:
„Relațiile ecumenice și relațiile cu celelalte credințe” (§50-§60). Paragraful
§50 arată modul în care Biserica Ortodoxă se înțelege pe sine:
„Biserica Ortodoxă se înțelege pe sine ca fiind Biserica cea «Una, Sfântă,
Sobornicească și Apostolică», despre care vorbește Crezul
niceo-constantinopolitan. Ea este Biserica Sinoadelor, neîntreruptă în harismă
și misiune începând cu Sinodul Apostolic din Ierusalim (Faptele Apostolilor
15:5-29) și până astăzi”. În contextul creștinătății divizate, Biserica
Ortodoxă nu se înțelege pe sine ca o Biserică, ci ca Biserica. Prin
urmare, ea caută unitatea și este deschisă față cu toți creștinii, pentru a
propovădui și pentru a învăța (cf. §51). Din paragraful §52 reiese faptul că
împreuna-lucrare a creștinilor trebuie să vizeze mai cu seamă dimensiunea
etică. Rugăciunile la nivel inter-confesional sunt permise: „...toți creștinii
sunt chemați, în virtutea Botezului lor în numele Sfintei Treimi, să se adune
împreună în rugăciune, să se pocăiască pentru neînțelegerile și greșelile din
trecut împotriva fraților și surorilor lor și să se iubească unii pe alții...”
(cf. §52). Firește că această conștiință a neînțelegerii și greșelii istorice
intră în contradicție cu înțelegerea de sine a Bisericii enunțată în §50. În
paragraful §54 se reiterează deschiderea Bisericii Ortodoxe către dialog cu
ceilalți creștini, iar în pasajul imediat următor se fundamentează dialogul
inter-religios (cf. §55) pe baza învățăturii patristice despre „semințele
Logosului veșnic”, prezentă mai întâi la Sfântul Iustin. Paragrafele §56, §57,
§58 vizează dialogul Bisericii Ortodoxe cu islamul (§56), iudaismul (§57) și cu
celelalte religii mai cu seamă asiatice (§58). Paragraful §59 anunță o alianță
„cu toate persoanele și popoarele care cultivă și păzesc valorile spirituale
împotriva materialismului distrugător al epocii moderne și cu toți cei care
împărtășesc dezgustul ei față de acele forme de extremism religios și
fundamentalism care, în mod blasfemator, își asociază sentimentele de ură,
fanatismele și violențele cu numele lui Dumnezeu” (§59). Ultimul paragraf, §60,
tratează dialogul inter-religios prin prisma comuniunii interpersonale, element
esențial în contextul eclesiologiei ortodoxe.
Capitolul VII tratează subiectul
„Ortodoxia și drepturile omului” (§61-§67). După un prim paragraf, §61, care
identifică fără echivoc rădăcinile creștine ale drepturilor omului, susținerea
lor de către Biserica Ortodoxă constituie o datorie. În §62 și §63 se trec în
revistă elementele comune de intersecție dintre Biserica Ortodoxă și Drepturile
Omului, pornind de la libertate (cf. §62) și terminând cu celelalte drepturi și
libertăți (§63). În §64 se aprofundează libertatea religioasă (cu libertatea de
conştiinţă și de cult), iar în §65 se respinge orice formă de sclavie. În §66
se afirmă datoria creștinilor ortodocși de a-i primi și ospăta pe străinii
aflați la nevoie (criza refugiaților), iar în §67 se detailează acest aspect,
extrapolându-se și la nivelul azilanților și migranților.
Capitolul VIII este poartă titlul
„Știință, tehnologie și natură” (§68-§78). În paragraful §68 se invocă
realitatea progresului tehnologic care se derulează cu o rapiditate ce
presupune din partea oamenilor responsabilitate și discernământ. Ca exemplu în
acest sens sunt numite inițiativele Patriarhiei Ecumenice în legătură cu
protejarea mediului înconjurător. Acest principiu este aplicat în paragraful
§69 în domeniul științelor medicale, prilej cu care este accentuată importanța
conlucrării dintre teologie și medicină în actul de vindecare al omului.
Paragraful următor, §70, este dedicat informațiilor cu care omul modern intră
în contact prin intermediul internetului. Se pretinde depășirea antagonismului
dintre știință și religie în paragraful §71, respectiv folosirea achizițiilor
științifice în activitatea misionară în §72. Urmează problema climatică,
abordată la nivel general, în §73, iar în §74 sunt numite soluțiile la nivel
individual (etosul ascetic și recunoștința). În §75, problema ecologică este
tematizată ca „problema teologică și ontologică” care cere o schimbare de
mentalitate din partea oamenilor, iar în §76, ca problemă socială. În §77 sunt
tematizate drepturile animalelor, iar în §78 este exemplificată grija sfinților
față de acestea.
Documentul se încheie cu partea de
concluzii (§79-§82). În prima parte, în paragraful §79, se recunoaște
caracterul deschis al documentului privind etosul social al Bisericii Ortodoxe:
„În acest sens, el este mai mult o invitație pentru credincioși la o reflecție
continuă și aprofundată” (§79). Paragraful §80, de o importanță majoră,
subliniază caracterul eshatologic al Bisericii ca imagine a Împărăție în lume,
precum și caracterul ei profetic față de stăpânitorii lumii. În continuare,
textul aduce o schimbare majoră de paradigmă în ceea ce ține de accepțiunea
despre libertatea fundamentală a persoanei, prin faptul că o ancorează în
„chipul lui Dumnezeu” din om, și nu în moralitate (cf. §81). Astfel, Biserica
Ortodoxă respectă libertatea inclusiv celor care aleg drumul altor credințe. În
ultimul paragraf, §82, în primul rând, Biserica reiterează rolul ei de a
critica (constructiv, profetic), iar nu de a condamna; totodată, se specifică
foarte clar că textul acestui document se leagă de lucrarea Bisericii Ortodoxe
începute la Sinodul din Creta din 2016: „Rugăciunea cea mai sinceră a celor
care au contribuit la acest document este ca ceea ce este scris în acest text
să folosească la progresul lucrării inaugurate în 2016 de către Sfântul și
Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe și să ajute pe mai departe în împlinirea
voii lui Dumnezeu în Biserica Sa și în lume” (§82).
