Pr. Dr. Cristian MUNTEAN
Trăim de
câțiva ani într-o inflație de cuvinte ce semnalează graba unei lumi noi și
lipsa de consistență a mesajului ce nu mai poate fi trăit la nivelul unei
experiențe personale.
Pe zi ce trece apar tot felul de mode
noi, fiecare cu sacerdoțiul ei științific și cu figuri de guru apărute peste
noapte fie că vorbim de cultul naturii, mistica orientală, neomarxism sau
structuralism.
Alvin Toffler în cartea sa ,,Al treilea
val” ne atrăgea atenția încă din secolul trecut asupra acestui ,,război
cultural” dintre tehnologia modernă și postulatele înrădăcinate adânc în
societatea industrială, pe cale de dispariție: ,,așa cum odinioară Al doilea
val a înghițit viziunile tradiționale, difuzând în locul lor un sistem de
credințe numit de mine ,,realism industrial”, în prezent constatăm începuturile
unei revolte filosofice având, drept scop detronarea dogmelor dominante din
ultimii trei sute de ani”.
Se pare că asistăm la o recrudescență a
religiei fundamentaliste și la căutarea disperată a credinței în ceva, indiferent
în ce.
Pe acest fond începe să-și facă loc
(timid) ideea că progresul nu mai poate fi măsurat numai pe criteriul nivelului
material sau tehnologic de trai, iar o societate care este decăzută din punct
de vedere moral, politic sau estetic nu poate fi considerată o societate
avansată.
Odată cu noua epidemie se simte din ce
în ce mai acut nevoia unor alegeri mai consistente din partea omului și a
societății din care face parte. Din acest proces nu putea lipsi Biserica, ce se
confruntă și ea cu aceleași dileme existențiale raportate la calitatea
mărturisitoare a credincioșilor ei, fie că vorbim de preoți sau de credincioși.
O dilemă care mi-a dat mult de gândit în
,,Starea de urgență” a fost legată de raportul dintre tăcere și cuvânt. În ce
măsură avem nevoie de cuvânt sau de tăcere în aceste vremuri cel puțin tulburi
sau, mai bine spus, cum putem echilibra ,,balansul” dintre cuvânt și tăcere
având drept măsură îndemnul Eclesiastului: ,,vreme este pentru a tăcea și vreme
este pentru a vorbi” (Ecl. 3,7).
Ar fi de prisos să spun că omul concepe
cunoașterea și comunicarea ca o funcție prin excelență a cuvântului, dar atât
sub raport existențial, cât și teologic sau filosofic, cuvântul limitează.
Cuvântul omului este tributar spațiilor comune, dar nu are acces neapărat în
infinitul existenței. Aș putea spune că, dacă cuvântul închide prin precizare,
tăcerea deschide/dezmărginește pentru că ea este izvorul cuvântului (George
Remete, Cunoașterea prin tăcere, Alba Iulia, 2004).
Tăcerea e confundată de multe ori cu un
simplu ,,gol”, dar ea e ,,golul” plin de sens. Orice cuvânt se naște din tăcere
și are nevoie de ea, pe când tăcerea e suverană neavând nevoie de cuvânt.
Experiența vieții ne arată că de multe ori cuvintele pot fi goale, iar tăcerile
pot fi pline mai mult decât orice cuvânt.
E celebră o apoftegmă din Pateric care
povestește despre vizita episcopului Teofil al Alexandriei la monahii din
pustie. Doritori să-l impresioneze pe ierarh l-au rugat pe avva Pamvo să-i
spună episcopului un cuvânt de zidire. Bătrânul le-a zis: ,,Dacă nu-l zidește
tăcerea mea, nu-i va folosi nici cuvântul meu”. Aceasta ne arată cât de
importantă este în tradiția viețuirii pustnicești isihia (liniștea și tăcerea).
„Dintre toate virtuțile, Dumnezeu a ales
isihia”, ne spune spiritualitatea Patericului. „Isihia” are o semnificație care
depășește cu mult etimologia cuvântului. Ea ne arată că tăcerea nu este o
problemă de sonoritate, ci una de echilibru interior și pace sufletească. Cel
echilibrat este întotdeauna liniștit astfel încât poate controla și trecerea de
la tăcere la cuvânt fără să-și piardă tăcerea, adică isihia.
Chiar dacă pentru mulți isihia este
legată în primul rând de ,,spiritualitatea chiliei”, în sensul adevărat al
cuvântului, isihast nu este cel ce viețuiește trupește în pustie, ci acela care
călătorește lăuntric în propria inimă.
Un om poate fugi în pustia geografică,
spune mitropolitul Kallistos Ware, dar inima să-i rămână în lume, însă poate fi
și invers, omul poate trăi trupește în cetate, dar să fie un adevărat isihast
în inima lui. Pentru creștinul autentic starea duhovnicească este infinit mai
importantă decât locul.
De aceea Sfântul Simeon Noul Teolog
credea că plenitudinea ,,vederii” lui Dumnezeu este cu putință atât în mijlocul
orașului, cât și în munți și chilii, pentru că adevărata pustie este în adâncul
inimii.
Raportul cuvânt-tăcere este determinat
de nivelul duhovnicesc al fiecărei persoane atât cu sine însăși, cât și cu
ceilalți și se exprimă prin discernământ sau ,,dreaptă socoteală”, la care a
ajuns omul prin paza minții și a sufletului. De aceea Părinții recomandă să
stai în fața lui Dumnezeu cu mintea în inimă și să rămâi astfel neîncetat până
la sfârșitul vieții.
Este interesant de observat cum dezvoltă
părintele Remete în masiva și densa lucrare a sa: ,,Cunoașterea prin tăcere”
raportul dintre cuvânt și tăcere din perspectivă teologică: ,,În omul teologic,
cuvântul este tăcere, adică adâncime și putere mai presus de fenomenal, iar
tăcerea este acumulare și greutate de sens și lucrare. Cuvântul este vârful sau
fața omului teologic, tăcerea este adâncimea, rădăcina sau spatele. În omul
deplin fiecare se străvede, se luminează și se explică prin cealaltă; în el,
cuvântul e tăcere și tăcerea e cuvânt”. Cu greu putem înțelege măsura Părinților:
,,cel ce stă de vorbă cu vreunii trebuie să-și arate fața și cuvântul vesele,
dar cugetarea dinăuntru să suspine”.
În sens duhovnicesc, tăcerea naște
cuvânt, și nu invers. Poate nu este lipsit de sens să ne amintim de intuiția
,,antropologică” a Simonei Weil care leagă strigătul Fiului pe Cruce de tăcerea
Tatălui arătând prin aceasta că tăcerea este raportul ființial și modul propriu
de exprimare a Tatălui față de Fiul. Tăcerea naște mereu Cuvântul, este
principiul și izvorul lui, iar Cuvântul descoperă la nesfârșit infinitele
sensuri și bogății ale Tăcerii. Acest raport primordial își găsește analogie și
în om, pentru că și omul concepe cuvântul în suflet ca o naștere din tăcerea
spiritului care cugetă.
Dacă există o dimensiune vindecătoare a
tăcerii, ea se conturează în frumusețea elegantă a spiritului care nu mai este
stăpânit de patimi, a omului de caracter atent la freamătul lumii, dar
necuprins de ea.
Într-o lume care își regândește
paradigmele existențiale, modelul isihastului poate fi o opțiune pentru cei ce
caută Împărăția lui Dumnezeu. Isihastul este, prin excelență, cel care ascultă
și se deschide prezenței lui Dumnezeu atent la cuvânt: ,,Opriți-vă și
cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu” (Ps. 45,10).
