O tristețe apăsătoare

 

Teodor BACONSCHI

        Ca diplomat, am cunoscut bine Turcia, fără ca ea să-mi fi fost străină și înainte de diferitele contacte oficiale. Ba chiar am avut bucuria de a fi invitatul ministrului Ahmet Davutoglu, în decembrie 2011, la reuniunea anuală a ambasadorilor turci. Devenit ulterior premier, dl Davutoglu era un profesor universitar de excelentă reputație, doctrinar al neo-otomanismului și promotor al unei linii strategice rezumate prin formula „zero probleme cu vecinii”. Turcia fusese sediul ultimului califat (după prăbușirea celor din Damasc, Bagdad și Cordoba), precum și puterea hegemonică a lumii arabe, de-a lungul ultimelor secole, iar omologul meu de la Ankara visa să-i redea strălucirea, într-o viziune bazată pe proiecția forței militare (în cadrul NATO), dar și pe seducția unei soft power capabilă să recucerească intelectual spațiul arab (din Golf, până în Maghrebul tulburat de eșecul „primăverii arabe”). Părea un proiect realist și rezonabil, iar dl Davutoglu – cu care mă vedeam și în contextul adunărilor ministeriale NATO – făcea figura unui aliat lucid, respectabil și prudent. Tot pe atunci, islamul moderat și modernizator propovăduit de președintele Erdogan căuta să devină un echivalent „neo-otoman” al creștin democrației occidentale (de unde și cererea adresată Partidului Popular European de a-i primi partidul în acea familie politică, sub statutul de observator). Am amintit aceste detalii pentru că am crezut sincer în dezvoltarea marelui stat pontico-mediteraneean, la intersecția dintre moștenirea lui Ataturk și imperativele geopolitice ale veacului 21.

        Ca români, avem toate motivele unui durabil resentiment de pe urma veacurilor de turcocrație. Dar ca membri UE și NATO, fii ai unei națiuni care se dezvoltă rapid și se coordonează tot mai riguros cu agenda Occidentului, putem contribui pe varii și ingenioase planuri la o durabilă reconciliere și cooperare bilaterală.

        După deturnarea loviturii de stat militare organizate împotriva sa – dar și după pierderea alegerilor repetate din Istanbul (al cărui primar fusese cândva) – liderul de la Ankara a introdus un regim de autoritate personală care a perturbat vizibil parcursul pașnic întrezărit de profesorul Davutoglu și colegii săi de elită (politică, militară, academică sau civică). Această evoluție dură a regimului a îngrijorat partenerii din NATO ai Turciei și observatorii internaționali ai drepturilor omului, generând o stare de tensiune (nu doar cu Grecia) sau la granița răsăriteană, unde comunitatea kurdă confundă revendicarea propriilor drepturi cu subminarea fățișă a statalității turce. Analiștii au remarcat demontarea rapidă a patrimoniului legislativ creat de fondatorul modern al Republicii, radicalizarea dimensiunii islamice și cultivarea ostentativ „compensatorie” a unor relații (inclusiv militare) cu Federația Rusă și alți „competitori” ai UE și SUA.

        Oricum, acesta e contextul în care Aghia Sophia – capodopera arhitecturii sacre din vremea marelui Justinian, transformată de Ataturk într-un muzeu (dar și într-un simbol irenic al conlucrării inter-religioase) – a redevenit moschee, pe baza unei hotărâri care sfidează protestele internaționale (de la UNESCO și Vatican, până la diferitele cancelarii europene și chiar Casa Albă). Mozaicurile creștine vor fi „voalate” pe durata oficiilor musulmane. Accesul ne-musulmanilor rămâne permis (în afara cultului), dar toți vizitatorii străini nu vor mai pătrunde într-un muzeu plin de istorie, ci într-un spațiu reconfesionalizat. Din perspectiva politicii interne, decizia președintelui Erdogan e salutată de majoritatea compatrioților săi, în vreme ce opinia publică educată și pro-europeană (din zonele metropolitane ale țării) nu pare să mai conteze. Evident, revenirea artificială la o logică de tip „anti-cruciat” e anacronică și nu va fi tratată drept casus belli, însă tristețea acestui regres va rămâne multă vreme apăsătoare și semnificativă. Catedrala ortodoxă din Sibiu este ea însăși replica miniaturală a Sfintei Sofia: ne vom ruga și între zidurile sale pentru vremuri pașnice, amintindu-ne admirativ de uriașele înfăptuiri civilizaționale realizate în imperiul bizantin. Rudenia întru dreaptă credință cu acel spațiu (pentru noi emblematic) va continua să ne inspire nădejdea în deplinătatea înțelepciunii divine, cea pe care nimic nu o poate răsturna.