Postirea ortodoxă confirmată de datele științei

 

         După cum se știe, postul este abţinerea sau înfrânarea totală sau parţială de la mâncare și băutură pe timp limitat în scop religios-moral.

        Pe temeiul acestei definiții putem evidenția că elementul esențial în practica postului îl con­sti­tu­ie ideea de abținere sau înfrânare totală sau parțială de la anumite alimente. Când e vorba de ab­ți­ne­rea parțială se are în atenție renunțarea la mâncărurile numite în spiritualitatea ortodoxă ca fiind „de dulce”, înțelegând: produsele animale, lactatele, ouăle, grăsimi animale, băuturi alcoolice.

        În felul acesta Biserica Ortodoxă reactualizează hrana primilor oameni aflați în paradis, când înainte de căderea în păcat primesc poruncă de la Dumnezeu să nu mănânce din pomul cunoștinței bi­ne­lui și răului (Facerea 2, 16-17), apoi, originea divină a postului promovată de Biserica Ortodoxă are ca temei faptul că – așa cum remarcă Sfântul Vasile cel Mare – în paradis nu se cunoștea nici tăierea animalelor, nici băutul vinului, „nici toate care tulbură mintea omenească” [„Omilia I despre post”, Cuvântul III, trad. Pr. D. Fecioru, P.S.B. 17, p. 348].

        Necesitatea postului este motivată şi de hrana dată prin poruncă divină primilor oameni: „Iată vă dau toată iarba ce face sămânţă pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are sămânţă în el. Aceasta va fi hrana voastră” (Facerea 1, 29). Tălmăcind această poruncă divină referitoare la hrana omului într‑un limbaj tehnic, e ca şi cum am spune că motorului cutare, pentru funcţionarea sa optimă, îi este necesar un anume carburant…

        Altfel spus, vei putea folosi, dacă vrei, şi alte forme de combustibil, dar acestea vor crea di­fi­cul­tăţi în funcţionarea maşinii… Şi-au dat seama oamenii mai târziu că această poruncă divină co­res­punde întru totul naturii lor. I-au înţeles mai bine sensul atunci când păcatul i-a făcut victime plă­ce­ri­lor, poftelor şi îmbuibării… Dar, pentru a-şi salva natura din tirania obsedantă a mâncării şi băuturii, înţelepţii au creat dieta ca fel de trai adecvat, corespunzător nu numai cu privire la hra­nă şi băutură, ci şi referitor la somn sau la raporturile cu mediul înconjurător.

        Cultivând dieta, s-a ajuns la virtutea cumpătării, unde legea de bază era: „mănâncă pentru ca să trăieşti, nu trăi ca să mănânci!”. Înțelepții antici dornici să asigure bunăstarea vieții prin buna func­țio­nare a naturii omenești, au înțeles dintru început paradoxul existențial cu privire la abordarea in­stinc­tului nutritiv, în sens că  mâncarea îți dă viață, și tot mâncarea te ucide... Sau cu privire la bă­u­tu­ră, că primul pahar de vin îl bei de sete; al doilea, de voie bună, iar al treilea şi celelalte duc la ne­bu­nie… Referitor la timpul când trebuie să serveşti masa, se obişnuia să se spună că masa de dimineaţă să o serveşti singur, cea de la prânz, cu prietenii, iar cina, cu duşmanii.

        Toate acestea vin să confirme autoritatea divină a poruncii date în paradis cu privire la hrana oamenilor, la modul lor cumpătat de a se hrăni. Numai acest mod cumpătat de a se hrăni aduce sănătate şi bunăstare firii şi vieţii omeneşti.

        Pătrunzând în tainele şi miracolul vieţii, ştiinţa modernă oferă o adevărată pledoarie pentru hra­na cea dintâi a omului, hrana recomandată de Creatorul însuşi.

        Să vedem însă mai în detaliu demonstraţia şi recomandarea ştiinţei. Pornind de la afirmaţia unanim recunoscută că viaţa poate fi considerată un anumit mod de chimizare a unuia dintre cele mai răspândite elemente din natură – carbonul, plantelor verzi le revine această sarcină prin miraculosul fe­no­men al fotosintezei. Această sinteză a luminii solare este făcută de plantă prin miraculoşii pigmenţi clorofilieni, ca substanţe organice puse de Creator în structura plantei. Aceştia luând din mediul în­con­ju­ră­tor dioxidul de carbon şi apa, în prezenţa temperaturii pozitive şi a luminii solare se produce fo­to­sin­teza, ca un adevărat miracol prin care carbonul anorganic se transformă în carbon organic. Şi astfel apare viaţa. Procesul de chimizare a carbonului mineral în carbon organic este strâns corelat cu alte circa 60-62 de elemente chimice (din cele 110 cunoscute în univers). Dintre acestea menţionăm: oxigenul, hidrogenul, azotul, sulful, fosforul; precum şi alte elemente aflate într-un procentaj mai mic, dar indispensabile organizării şi desfăşurării vieţii pe pământ, cum ar fi: magneziul, cuprul, fierul, cobaltul, clorul, iodul, potasiul etc. Aceste elemente sunt luate de plantă din pământ sau din mediul înconjurător. Ele îndeplinesc rolul de biocatalizatori, care ajută la formarea reacţiilor chimice ale fotosintezei. Dintre aceştia, magneziul, de pildă, este un adevărat stimulent al fotosintezei prin captarea energiei solare. Du­pă cum arătam, prin fotosinteză, pigmenţii clorofilieni transformă carbonul mineral în carbon or­ga­nic, pe care unindu-l cu oxigenul şi hidrogenul alcătuiesc cea mai simplă formă de substanţă organică: glucoza. Deşi încorporează doar trei elemente chimice: carbon organic, oxigen şi hidrogen, printr-un proces miraculos, glucoza reuşeşte să preia din lumina şi căldura solară o mare cantitate de energie chi­mică, care rămâne potenţială.

        Dar, odată intrată în organismul uman, în urma arderilor celulare, ener­gia potenţială aflată în glucoză se transformă în energie actuală, adică în energie vitală.

        Mai departe, mergând pe urmele Creatorului, observăm că prin fotosinteză se produce încă un fenomen esenţial. Şi anume, plantele fotosintetizate, pornind de la glucoza existentă, reuşesc cu forţe proprii numai de ele ştiute să diversifice, să transforme substanţele organice din ele în celelalte două grupe de substanţe organice proprii materiei vii, şi anume: în proteine şi lipide, cărora li se asociază şi acizii nucleici.

        De aici vedem că prezenţa glucozei ca produs primar de sinteză organică motivează de la bun început de ce alimentele de origine vegetală primează într-o alimentaţie raţională, asigurând valoarea nutritivă a tuturor categoriilor de alimente recomandate ca hrană de post. Încercăm să motivăm aceste afirmaţii cu date privind valoarea nutritivă a acestor categorii de substanţe. Astfel, bazele biochimice ale alimentaţiei raţionale evidenţiază ca factori nutritivi: proteinele, lipidele, glucidele, vitaminele, sărurile minerale şi apa. Pe lângă funcţiile de bază ale acestor principii alimentare, considerăm că rolul energetic primează mai ales când aceşti factori în perioada de post sunt în exclusivitate de origine ve­ge­tală, deoarece leguminoasele (fasole, mazăre, linte) sau cele din grâu, orez, germenele de porumb oferă organismului surse energetice ce satisfac cerinţele noastre. Valoarea energetică a principiilor ali­men­tare de origine vegetală se motivează mai ales prin faptul că din arderile biologice celulare ale pro­du­şilor de origine glucidică (zaharuri şi derivatele lor conţinute în pâine, legume, fructe) rezultă ener­gie vitală în cantitate de 4,1 calorii/g de glucide şi cantităţi neglijabile de apă şi dioxid de carbon, faţă de care organismul se comportă normal, fără a face apel la eforturi suplimentare pentru neutralizarea lor. În acelaşi timp, procentual leguminoasele uscate asigură 20-25 % din necesarul zilnic de proteine, cărora li se adaugă pâinea cu 10 %; pastele făinoase cu 10-15 % şi nucile cu 17 %. Acestora li se adau­gă apoi uleiurile vegetale, germenii de porumb şi margarina. Referitor la glucide, ele sunt asigurate de zahăr: 100 %, paste făinoase: 60-80 %; pâinea: 50 %; produsele zaharoase: 70-75 %; leguminoase us­ca­te: 50-60 %; leguminoase proaspete şi fructe: 10-20 %. La aceasta mai adăugăm şi faptul că pro­du­se­le de origine vegetală asigură aproape în exclusivitate necesarul de vitamine şi săruri minerale.

        Pe de altă parte, metabolizarea energetică a produşilor alimentari de origine animală (carne, brânzeturi, lapte, ouă etc.), pe lângă energia furnizată: 9,1 calorii/g de lipide sau 4,3 calorii/g de pro­te­ine, pe lângă apă şi dioxid de carbon (similar cu cele din glucide), lor li se adaugă produşi secundari, extrem de toxici pentru organism; iar pentru neutralizarea lor la nivelul ficatului, rinichilor şi altor organe sunt depuse eforturi suplimentare. Dintre aceştia amintim: amoniacul, ureea şi acidul uric de­ri­vaţi din proteine; şi corpii cetonici, derivaţi din lipide. Aceştia acţionează asupra sistemului nervos, endocrin, renal, hepatic, muscular, şi nu de puţine ori le dereglează buna lor funcţionalitate, ma­ni­fes­tân­du-se prin dureri musculare, ameţeli, greţuri, cefalee, oboseală. Este adevărat că organismul uman, prin funcţia antitoxică a ficatului şi a rinichilor, reuşeşte de cele mai multe ori, prin mecanisme bio­chi­mi­ce complicate, să neutralizeze aceste substanţe nocive, dar nu de puţine ori cu eforturi suplimentare, mai ales când se abuzează de o nutriţie „carnală”. Neputând face faţă acestor cerinţe, se instalează bo­li­le renale şi hepatice. Prin depunerea acizilor graşi saturaţi, proveniţi din grăsimile animale, pe pereţii vaselor de sânge, se ajunge la ateroscleroza, cu manifestările sale clinice multiple, precum: infarctul miocardic, hemoragia cerebrală, arteriopatia membrelor inferioare. La fel şi obezitatea poate fi de­ter­mi­nată de o alimentaţie excesivă. Ea se manifestă prin creşterea exagerată a greutăţii corporale datorită acumulării unei cantităţi mari de grăsime în ţesutul subcutanat şi în jurul viscerelor.

        Obezitatea nu numai că „îngreunează” organismul, dar se asociază diabetului. Se apreciază că peste 80 % dintre diabetici sunt sau au fost obezi; iar 30-40 % dintre obezi au şi un diabet mai evident sau mai ascuns. Datorită fenomenului de insulinorezistenţă a obezului, se impune ca orice diabetic obez să slăbească pentru a-şi scădea glicemia [Prof. Dr. Viorel Serban, Diabetul zaharat, Timișoara, 1993, p. 28]. Şi exemplele pot continua… Defineam de la început postul şi ca o abţinere de la băutură (alcoolică). Pe lângă faptul că rătăceşte mintea, având consecinţe nefaste sub aspect profesional, familial, social, economic etc., nocivitatea alcoolului se manifestă mai ales la nivelul organelor vitale, precum: nervi, inimă, stomac, rinichi, ficat. Când este vorba de ficat şi ri­nichi, alcoolul „obligă” la eforturi deosebite pentru neutralizarea produşilor secundari rezultaţi din metabolizarea lor energetică, şi nu în puţine cazuri, celulele hepatice şi cele renale cedează, ceea ce con­stituie punctul de plecare în dereglările lor funcţionale, inclusiv „pregătirea” terenului pentru ma­la­diile canceroase…

        Referindu-ne acum, şi numai în treacăt, la numărul caloriilor necesare organismului, apare diferenţa dintre lipide şi glucide. În cazul tinerilor în dezvoltare, care au nevoie de o mai mare cantitate de calorii, sau a adulţilor care depun efort suplimentar în munci grele, nu se poate admite în niciun caz carenţa. Efectele carenţiale sunt tot atât de dăunătoare vieţii biologice şi sănătăţii ca şi elementele no­ci­ve despre care am vorbit până acum. Numai că diferenţa calorică poate fi echilibrată printr-un su­pli­ment alimentar cantitativ, ca în cazul dietei medicale. Adică, în loc să servim trei mese pe zi, vom servi cinci mese (în intervale mai scurte de timp), fiindcă şi organismului „îi convine” şi „preferă”: „puţin şi des”. În felul acesta se evită saturaţia care poate provoca indigestii şi care „îngreunează” organismul, punându-l la efort suplimentar. Pe de altă parte, mâncarea de post bogată în glucoză are avantajul că se diversifică în organism, satisfăcând necesarul de proteine şi lipide. (Ne dăm seama mai uşor de acest mecanism biologic dacă ne gândim la faptul că perfuziile pe care le-am văzut cu toţii în spitale se fac cu glucoză.)

        Pentru armonizarea naturii fizice şi spirituale a omului, postul trupesc va fi orientat etic si duhovnicesc, prin îmbinarea armonică cu postul sufletesc, manifestat încă dintru început prin disciplinarea simţurilor. E vorba, în fond, de o înfrânare a simţurilor de a nu cădea pradă ispitelor ce conduc la pier­derea stăpânirii de sine. Prin educarea simţurilor se ajunge la o simbioză a vieţii trupeşti şi su­fle­teşti. Iar armonizarea sinergică a simţurilor, cu ajutorul harului divin, conduce la convertirea patimilor în virtuţi, ajungând la „senzaţia divinului”, ca spiritualizare a trupului.

Implicând deopotrivă funcţiile sufleteşti şi trupeşti ale omului, postul îndeplineşte şi o funcţie educativă, constituind un exerciţiu permanent spre virtute. Am văzut din cele până aici tratate că postul reprezintă un model de viaţă naturală şi raţională. Şi când spunem „raţională”, apreciem că postul are o ac­ţi­une benefică atât asupra trupului, cât şi asupra sufletului, asigurând astfel sănătatea întregii fiinţe umane. Faptul că vasele sanguine ale creierului sunt lipsite de toxine şi depuneri face ca mintea să ră­mâ­nă mereu lucidă, iar inteligenţa activă şi spontană; memoria proaspătă şi fidelă; imaginaţia, ori­en­tată creator, este lipsită de reprezentările subconştientului instinctiv.

        Pentru voinţă, postul este un exerciţiu de educaţie şi fortificare, dat fiind faptul că atât nesaţiul, îmbuibarea, cât şi alcoolismul sunt defecte, ba chiar maladii ale voinţei. De aceea, pentru voinţă, postul este o adevărată terapie, fiindcă nu e totdeauna şi pentru toţi uşor să postească… Abstinenţa de la mân­ca­re şi băutură, mai ales sub formă integrală, dar şi parţială, produce o pierdere de energie, lasă un gol, pe care instinctul de conservare îl resimte şi se „revoltă”. Dar conştientul se impune prin puterea vo­in­ţei sau prin exersarea voinţei. Şi astfel, voinţa se întăreşte, aducând în viaţa sufletească a omului stă­pâ­ni­rea de sine. Dacă ar fi să vorbim în termeni anatomo-fiziologici, am spune că, prin voinţă, conştiinţa „învinge“ hipotalamusul, ca sediu al instinctelor primare, şi prin biruinţa spiritului, omul devine din ce în ce „mai-OM”. Devine, adică, o fiinţă liberă care poate spune NU instinctului orb, dobândind lumina vieţii.

        Această realitate este pe deplin confirmată de datele științei. Bunăoară, un cercetător arată că stăpânirea de sine transformă reflexele simple în trăsături de caracter. „A te putea stăpâni este o dovadă de maturitate a sistemului nervos, un exemplu de model cum activitatea perfecționată a scoarței cerebrale poate domina funcțiile elementare ale centrilor inferiori. Funcția de frânare sau de inhibiție a reflexelor simple... va atinge un grad înalt, ea transformându-se într-o adevărată trăsătură de caracter, într-o capacitate de stăpânire, care constă în a-și putea înfrâna unele reflexe, de a le domina cu rațiunea” [Dr. M. Steriade, Creierul, centrala cu milioane de agregați, București, 1962, p. 11].

        La aceasta adăugăm că prin harul lui Dumnezeu, care îi luminează mintea și îi fortifică voința, omul reuşeşte să domine atât „pofta ochilor şi trufia vieţii“ (I Ioan 2, 16), cât şi mânia, ura, invidia, încât postul trupesc se îmbină armonios cu postul sufletesc, devenind virtute religios-morală.

        Prin urmare, abținerea sau înfrânarea totală sau parțială de la mâncare și băutură are ca scop dobândirea unei vieți cumpătate. Iar pentru a realiza acest obiectiv, postul trupesc este un exercițiu în vederea creșterii duhovnicești. De aici rezultă că postul trupesc trebuie să se îmbine armonios cu postul duhovnicesc, în sensul că abținerea de la bucate se îngemănează cu abținerea de la păcate. În același timp, constituindu-se ca un exercițiu duhovnicesc, postul primește și un caracter religios-moral, în sensul că depășind forma unei simple diete alimentare, abținerea de la bucate are rolul de a cultiva viața spirituală prin intensificarea vieții de rugăciune, precum și a celorlalte virtuți specifice vieții în Hristos prin Duhul Sfânt; în special: smerenia, pocăința, blândețea, dreptatea, inima curată, pacea sufletească și, mai ales, actele de caritate, prin care ne arătăm iubirea față de Dumnezeu și față de semeni. Întru atât de rodnică era comuniunea frățească a primilor creștini încât „dacă la ei era cineva nevoiaș și sărac, și ceilalți nu aveau bucate prisositoare, atunci posteau două sau trei zile ca să împlinească nevoia de hrană a săracilor” [Apologia lui Aristide, XV, 9, trad. Pr. Prof. D. Fecioru, rev. „Mitropolia Banatului”, nr. 7-8/1983, p. 432-433].

        Sintetizând înțelesul spiritual al postirii, Sfântul Grigorie de Nyssa arată că, „pe lângă postul cel trupesc şi pe lângă înfrânarea cu privirea la lucrurile materiale, mai este şi un post netrupesc şi o în­frâ­na­re nematerială; iar acestea nu sunt altceva decât îndepărtarea sufletească de la cele rele. De altfel, nu­mai în vederea acesteia ni s-a legiuit nouă şi înfrânarea de la mâncăruri. Îndepărtaţi-vă deci, cu pos­tul vostru sufletesc, de la răutate!… Înfrânaţi-vă de la poftirea lucrurilor străine! Fugiţi de câştigul ne­drept!… Ce câştig vei avea dacă nu mănânci cele ale tale, dar iei, în schimb, cu nedreptate, cele ale săracului? Şi unde este credinţa ta creştină dacă bând numai apă, ţeşi în schimb, vicleşuguri şi însetezi de sânge, din răutate? Iuda a postit şi el împreună cu cei doisprezece; dar neputându-şi ţine în frâu pa­ti­ma iubirii de arginţi, cu tot postul lui nu a putut agonisi nimic spre mântuire. Nici diavolul nu mă­nân­că fiindcă este duh fără de trup; dar din cauza răutăţii, s-a prăvălit, totuşi, dintru înălţime…Vă spun de mai înainte şi vă dau de mai înainte mărturia mea, că apa, verdeţurile şi masa cea fără de carne, nu vă va folosi la nimic atâta vreme cât dispoziţia voastră lăuntrică nu va fi şi ea pe potriva înfăţişării voastre din afară. Postul a fost legiuit pentru curăţia sufletului. Deci, dacă sufletul este întinat de gânduri şi de hotărâri rele, pentru ce atunci, mai consumăm în zadar numai apă?… Postul este temelia virtuţii” [Despre iubirea față de săraci, trad. Pr. Olimp N. Căciulă, în rev. „Glasul Bisericii“, nr. 11-12/1957, pp. 672-673].

        În altă ordine de idei, ne vom referi la confruntarea postirii cu înșelarea gustului, specifică cu prioritate epocii post-moderne în care ne aflăm asaltați de reclamele menite să stimuleze plăcerea gus­tu­lui, indiferent de consecințele ce vor urma... În această capcană poate cădea postirea însăși atunci când se ajunge la paradoxul îmbuibării cu mâncăruri de post. Astfel, sub imboldul plăcerii gustului, mintea iscoditoare şi vicleană a omului a inventat o adevărată artă culinară cu mâncăruri de post, din care nu lipsesc torturile şi prăjiturile fine şi gustoase, fructele exotice, băuturile de cea mai bună ca­li­ta­te, precum şi alte „dezlegări“ la diferite sortimente de cărnuri de peşte şi de vieţuitoare acvatice „fără sânge“, care întrec prin gusturile lor rafinate multe dintre mâncărurile numite „de dulce”. În această situație apare evident faptul că rolul duhovnicesc al înfrânării prin post rămâne fără finalitate, iar postirea, mai mult o îndătinare formală.

        Pe de altă parte, se constată că bucuria sfântă a marilor praznice este din ce în ce mai mult înlocuită cu îmbuibările la mâncare și băutură, pregătite cu multă trudă, încât credincioasele gos­po­di­ne se plâng de-a dreptul de „oboseala sărbătorilor“, iar spitalele își lărgesc porțile pentru a primi mulți dintre „postitorii” care nu au înțeles sensul și valoarea vieții cumpătate în urcușul duhovnicesc.

        Confirmarea însă a științei că postul adevărat este o sursă de sănătate fizică și duhovnicească constituie un argument și un îndemn de a-l practica înainte de a bate pe la ușile spitalelor ca medicii să indice și să impună dietele alimentare pentru refacerea organelor deja bolnave și menținerea apoi cu greu și cu multă cheltuială a stării de sănătate, de care cu toții avem nevoie pentru buna desfășurare a vieții.

Pr. Prof. Dr. Sorin COSMA