Un conflict efervescent

 

        Pentru civilizația bizantină, apariția islamului în veacul al VII-lea, a reprezentat lungul început al sfârșitului. Imperiul creat de Noua Romă de pe Bosfor era sediul Ortodoxiei calcedoniene. În Estul său existau biserici monofizite sau nestoriene, implantate din Persia, până în China. Când negustorul Mahomed începea să-și transcrie revelațiile, el absorbise deja tradiția monoteismului semitic, prezentă în Arabia, prin comunități iudaice și diverse medii monahale creștine, ortodoxe sau nu. Asupra lui și-a exercitat influența și zoroastrismul, viu până astăzi, ici-colo, în Iran sau India. Emergența militară impetuoasă a islamului s-a produs în acest vast spațiu răsăritean care fusese, din vremuri arhaice, matricea celor mai de seamă civilizații. Grecii, popor maritim, au preluat semințele filozofiei din spațiul caldeean, sumerian, hittit, fenician și egiptean. Alexandru Macedon a pornit spre Răsărit. Imperiul său, perpetuat de Diadohi, în contextul dinastiilor elenistice, a fost de asemenea „oriental”. Putem spune că translatio imperii & translatio studii s-au petrecut pentru că islamul a dislocat Bizanțul. A reușit, după secole de încercuire, să-l restrângă și cucerească. I s-a substituit, ca imperiu și nouă religie, după ce a preluat de la el arte, meserii, tehnici și conținut enciclopedic.

        Până la Carol cel Mare și mult după el, Occidentul latin a fost o copie provincială a Bizanțului. E suficient să-i studiem formele artistice: arhitectura sacră, iconografie, arte minore (orfevrărie, manuscrise miniate etc) pentru a constata această dependență a periferiei apusene față de metropola constantinopolitană. Occidentul putea salva Bizanțul. Nu a făcut-o și pentru că a văzut în decăderea „grecilor schismatici” sursa unui destin cu mult mai măreț pentru el însuși. Pe de altă parte, s-a confruntat și el cu pericolul otoman sau arab. A reușit să respingă valul invaziilor abia la Viena și Lepanto, după ce – cu secole înainte – Franța oprise expansiunea islamului iberic la Poitiers. Bizanțul chiar a fost scutul care a apărat Occidentul de islamizare, fără să poată evita el însuși această dramatică mutație istorică.

        Dar Occidentul latin, far al civilizației globalizate și matrice (pe linie mai ales puritan-protestantă) a Noii Lumi americane, continuă să suporte provocările islamului radicalizat, așa cum am văzut de la 11 Septembrie 2001, până la recentele atentate din Franța. Tensiunea acestor două monoteisme se vede și în noua politică a lui Erdogan (transformarea catedralei Sfânta Socia din muzeu, în moschee) ca și în conflictul aproape fățiș dintre Turcia și Grecia, deloc limitat la chestiunea cipriotă. Secularizat radical, în Europa „carolingiană”, sau renăscut după căderea comunismului, în Europa centrală și de Est, creștinismul continuă să suporte atât decreștinarea forțată a Orientului Apropiat, cât și atacurile directe ale islamismului, pe propriile teritorii, în UE sau SUA.

        Salafiștii și ceilalți adepți jihadiști ai Califatului universal îi numesc pe euro-americani ”cruciați”, în vreme ce „cruciații” se străduiesc să se separe de moștenirea lor creștină. Oricum, trăim acum o perioadă care pare să-i dea dreptate lui Samuel Huntington, nu lui Francis Fukuyama: asistăm la o ciocnire tectonică a civilizațiilor, într-un areal mediteraneean unde eșecul Primăverii arabe, presiunea migratorie și terorismul complică sarcina diplomației și anunță, mai ales după ce distrugerea Siriei a mutat ISIS în Libia, o perioadă complicată. Ciudat e că rivalitatea dintre islam și creștinism pleacă și din afinitățile celor două religii. Religii ale Dumnezeului unic, ale Cărții, ale tradiției profetice întemeiate de Patriarhul Avraam, ale Fecioarei Maria (căreia Coranul îi dedică sura XIX) și ale ierarhiilor angelice. Sufismul e profund înrudit cu spiritualitatea monastică. Seria interferențelor și confluențelor poate umple rafturi întregi. Încă de la Sf. Ioan Damaschin, creștinii au privit islamul ca pe o sectă eretică a religiei lor. Vor fi aceste afinități baza unui dialog inter-religios care să pacifice relația celor două universuri religioase, sau vor rămâne sursa unei competiții, inclusiv geopolitice, fără ieșire irenică? Pentru moment, nimeni nu poate oferi un răspuns valid.

Teodor BACONSCHI