În Duminica a IV-a după Rusalii,
pericopa evanghelică citită la Sfânta Liturghie (Matei 8, 5-13) ne relatează
minunea vindecării slugii sutașului în Capernaum. Mântuitorul Iisus
Hristos a primit rugămintea unui ofițer roman, de a-i vindeca pe
slujitorul acestuia, care era slăbănog și se chinuia cumplit. Pentru a-i
evidenția credința smerită a acestui străin de neam și a o oferi ca
pildă tuturor, ca un cunoscător al celor lăuntrice al omului, pentru dragostea
sutașului față de servitorul său, cât și pentru credința lui în Dumnezeu,
Hristos i-a răspuns: «Venind, îl voi vindeca» (Matei 8, 7). Mântuitorul S-a
oferit să meargă la casa acestuia pentru a-l tămădui pe cel bolnav. Așa
face Dumnezeu întotdeauna cu noi, Se oferă nouă, ne dă de la Sine în dar
posibilitatea mântuirii, a câștigării vieții veșnice, dacă ne rugăm Lui cu
credință smerită. Pe Dumnezeu Îl avem mereu aproape de noi, Îl avem în noi când
vrem să-L lăsăm să se sălășluiască în noi, Îl găsim de fiecare dată când Îl
căutăm. Harul lui Dumnezeu rămâne în noi ca „pecetea darului Duhului Sfânt”,
primită în Taina Mirungerii, har pe care îl reactivăm în noi, să ne devină
împreună lucrător, de fiecare dată când ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci principalele
părți ale trupului, fruntea, pieptul și umerii. Deci, dacă Dumnezeu ni Se oferă
totdeauna, apelul către această disponibilitate dumnezeiască trebuie să pornească de la noi, pentru că niciodată
harul lui Dumnezeu nu lucrează împotriva voinței noastre. La oferta
Mântuitorului sutașul n-a refuzat, însă, mai mult S-a smerit pe sine și I-a
zis: «Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu
cuvântul și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea
altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te , și se duce; și
celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face» (Matei 8,
8-9). Nu putea fi o mărturisire mai pilduitoare a credinței și a
încrederii în puterea vindecătoare a lui Hristos, înveșmântate în haina
smereniei. Atunci când ne smerim cu recunoștință în fața bunătății milostive a
lui Dumnezeu ne întărim credința și ne recunoaștem propriile noastre slăbiciuni
și neputințe. Din contră, când ne mândrim cu credința noastră, ne credem
virtuoși și ne considerăm îndreptățiți să primim har de sus, desconsiderăm
iubirea milostivă a lui Dumnezeu și ne îndepărtăm de El. De fiecare dată când
facem rugăciuni, cu smerenie și cu plecăciune, când facem metanii, ne închinăm
și ne prosternăm în fața lui Dumnezeu, nu facem altceva decât să ne deschidem căile
de comunicare între noi și Dumnezeu Cel milostiv și iubitor de oameni.
Credința în
Dumnezeu, exprimată într-o stare de smerenie, se întărește prin nădejdea în
ajutorul Celui Preaînalt și devine lucrătoare prin iubirea față de
Dumnezeu și față de aproapele nostru.
Mântuitorul răsplătește această
mărturisire de credință smerită și iubitoare printr-o exclamație laudativă
pentru sutaș, adresată celor care – L însoțeau, zicând: „Adevărat grăiesc
vouă: La nimeni din Israel n-am găsit atâta credință”(Matei 8,10). La
această constatare a adăugat prevestirea, că mulți dintre neamuri vor intra în
Împărăția cerurilor, înaintea „fiilor Împărăției”. Apoi, printr-o
sentință eliberatoare și vindecătoare, i S-a adresat sutașului, zicându-i: „Du-te,
fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela”,
adaugă Sfântul Evanghelist (Matei 8,13). Sutașul din Evanghelie s-a
învrednicit de darul recunoașterii puterii dumnezeiești a lui Hristos,
din multele minuni de tămăduire săvârșite pentru alții. De aceea, din iubire
smerită, a cerut lui Iisus să-l vindece pe servitorul său bolnav.
Lumina ochilor este un mare dar
pentru viața noastră, dar există însă și o „iluminare lăuntrică”, pe
care noi o dobândim prin harul Duhului Sfânt. Doar prin această descoperire
interioară noi putem să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Dacă ochii ne ajută să luăm
contact cu realitatea vieții, cu frumusețile creației, cu tot ceea ce Dumnezeu ne-a
pus la îndemână, sufletul nostru trebuie să pătrundă în profunzimea Tainelor
dumnezeiești, prin lucrarea „minții noastre, luminată de credință”. Cele
pe care mintea nu le poate pătrunde și înțelege, ni le descopere credința,
care devine forma superioară de cunoaștere.
Asemenea sutașului, și noi Îl putem
căuta și ne putem întâlnim cu Hristos, în mod tainic, dar real,
în cadrul Sfintei Liturghii, pentru a-I adresa cererile și rugăciunile
noastre, pentru mântuirea noastră, a celor dragi nouă, cât și a semenilor
noștri aflați în suferințe și nevoi. Darurile iubirii noastre de pâine și vin,
aduse ca ofrandă la Sfânta Biserică și însoțite de toate cererile adresate lui
Hristos, sunt prezentate de El Tatălui, în cadrul Jertfei euharistice a Sfintei
Liturghii, al cărei Săvârșitor nevăzut este. Iar, ca răsplată Hristos ni Se
dăruiește fiecăruia, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui euharistic,
astfel noi devenind „purtători de Hristos”, adică „hristofori”.
Rugăciunea liturgică ne cere și ne
impune, însă, o pregătire specială pentru unirea cu Hristos. În cadrul fiecărei
Sfinte Liturghii, înaintea primirii Sfintei Împărtășanii, suntem chemați la un examen
al credinței, la o mărturisire cu smerenie, „cu frică de Dumnezeu”,
cu o „frică iubitoare”, asemenea celei pe care o au pruncii față de
părinții lor, pentru a nu-i supăra. Frica de Dumnezeu este stare
sufletească de smerenie recunoscătoare care ne întărește credința,
credința ne luminează mintea spre cunoașterea voii lui Dumnezeu, iar la toate
acestea se adaugă dragostea, virtutea care le copleșește pe toate,
dragostea față de Dumnezeu, față de semen și față de noi înșine spre a nu
pierde calea spre mântuire.
Dacă și noi ne recunoaștem mereu starea
de nevrednicie, prin glasul conștiinței, dorind îndreptare, și cu smerenie
ne apropiem de Hristos și suntem împreună cu El, călătorim împreună cu El, vom
primi ca binecuvântare, în fiecare Duminică și în fiecare sărbătoare, darurile
vieții veșnice, adică Sfânta Împărtășanie, care ni se oferă nouă
tuturor. Cu inimile noastre smerite și conștiente de starea de păcătoșenie în
care ne aflăm, să ne lăsăm pătrunși și atrași de chemarea liturgică, de a ne
apropia de Sfântul Potir: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste,...”.
Prin primirea acestui dar de sus, sufletul și trupul nostru se vor hrăni cu hrana
cerească, iar toată agonisita noastră, casa în care stăm, cu bogăția de
iubire a ambianței familiale, în care ne-am născut și am crescut, și tot ce ne
înconjoară vor fi binecuvântate cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Pentru a ne întoarce la adevărata
credință și viață creștină, Dumnezeu ne trimite mereu semne n-am răspuns cum se
cuvine bunătății și iubirii Sale nemărginite, prin neglijență și chiar
îndepărtarea de El. Astfel atragem asupra noastră atâtea încercări și pedepse,
pentru întoarcerea noastră. Apar tot felul de boli și epidemii, la care le
facem greu față și frica morții ne-a cuprins pe toți. Prin păcatele noastre
întoarcem purtarea Lui de grijă pentru noi în mustrare, pentru că nu păzim
libertatea pe care ne-a dăruit-o și ne facem iarăși, de bunăvoie, robi ai
păcatelor. Și chiar mai mult, încurajăm și pe alții să le facă.
Mare păcat este coruperea morală a
oricărui om, dar mai ales a copiilor și a tinerilor. Acest mare păcat l-a
osândit Mântuitorul cu aceste cuvinte: „Cine va sminti pe unul din aceștia
mici care cred în Mine mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de
moară şi să fie aruncat în mare” (Matei 18, 6). Mântuitorul condamnă aspru
pe cel care va sminti de la credință pe oricine, mai ales pe cei tineri și în
formere, pe copii îndepărtându-i de Dumnezeu, stricându-le mintea şi inima mai
ales cu imaginile desfrâului, adulterului şi pornografiei, expuse pretutindeni,
la televizor şi în vitrine, în vorbe, gesturi şi îmbrăcăminte? Altădată,
oamenii trăiau mai modest, în condiții mai puțin pretențioase, dar se rușinau
de păcate. Astăzi, ne-am civilizat; avem canalizare subterană, dar
murdăriile sufletești le scoatem la suprafață și le deversăm nu printr-un
canal, ci prin zeci de canale TV, în public şi în mijlocul caselor oamenilor.
Avem igienă, dar unde este rușinea? Avem mijloace multe și moderne de
comunicare, dar am pierdut omenia, îndepărtându-ne unii de alții și
urmărind numai interesul personal, egoist.
Cât de multe eforturi şi jertfe
trebuie să facem astăzi pentru a preveni şi a combate focarele de infecție ale
acestei epidemii. Dar ce facem cu molima sufletească care bântuie și decimează
lumea modernă? Plăcerile frivole și dezmățul ocrotit au dus distrugerea tot mai
mult a familiei creștine, în care ne-am născut și am crescut. Patimile și
viciile distrugătoare de tot felul sunt pe piața liberă, la îndemâna oricui.
Fumatul, desfrâul și chiar consumul de droguri distrug formarea morală și
fizică a copiilor noștri. Ducem război cu virușii, dar acceptăm resemnați, ba
chiar încurajăm, păcatele de moarte!
Să nu fugim, să nu întoarcem
spatele, să nu ne arătăm indiferenți, nici nerecunoscători fată de darurile
dumnezeiești pe care le primim de Sus, ci cu frică, cu credință și cu dragoste,
să-L căutăm mereu Hristos, Singurul care ne apără și ne scoate din toate
nevoile acestei vieți și ne ajută să ne câștigăm și viața veșnică.
ÎPS Dr. LAURENȚIU,
Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului
