În limba greacă, termenul de λειτουργία înseamnă slujire comună a poporului [Termenul λειτουργία (λειτον εργον) este compus din două substantive, şi anume: εργον, care înseamnă faptă, treabă, lucrare, îndeletnicire, şi: λήϊτος, care provine de la ληός sau, în dialect atic, λαός şi înseamnă oficiu public. Verbul λειτουργειν înseamnă a săvârşi ceva pentru popor, iar λειτουργία era o acţiune, o lucrare, îndeplinită în folosul poporului. A se vedea: Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1972, p. 140], dar, în înţeles creştin, Sfânta Liturghie este, concomitent, lucrare de mulţumire sau recunoştinţă a poporului credincios adusă lui Dumnezeu, dar şi lucrare sfinţitoare a lui Dumnezeu pentru popor [ÎPS Dr. Daniel Ciobotea, „Liturghie Euharistică şi Filantropie creştină – necesitatea unităţii dintre ele”, Candela Moldovei, an. XII (2003), nr. 10, p. 4]. Tradiţia patristică a definit prin termenul „liturghie” comuniunea de iubire veşnică dintre Persoanele Sfintei Treimi, de care sunt chemate să se împărtăşească prin har toate fiinţele create [René Bornert, Les commentaires byzantins de la divine Liturgie du VII-e siècle, Paris, 1966, p. 36]. Dumnezeu a creat persoanele umane, pe care a vrut să le iubească ca Tată şi ca Frate, în Sfântul Duh. Omul era chemat să ajungă fiu al lui Dumnezeu prin harul Sfântului Duh, să intre şi să trăiască veşnic în această iubire veşnică a Sfintei Treimi. Atunci însă când omul a ieşit din fericita comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin neascultare, Tatăl L-a trimis pe Fiul Său să se facă Frate deplin şi după umanitate cu cel căzut, să îl răscumpere din tirania păcatului, a morţii şi a diavolului, să îl readucă la fericirea cea dintâi, să ducă până la jertfa de Sine dragostea Sa faţă de om, dându-i nemurire prin Învierea Sa [Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 11].
Creştinismul arată că la
originea lumii şi la temelia existenţei tuturor lucrurilor stă dragostea
jertfelnică, altruistă, generoasă şi dezinteresată a Sfintei Treimi, pe
care Ea doreşte să o sădească şi să o comunice tuturor fiinţelor raţionale
create. Sfânta Liturghie săvârşită pe pământ prin ritualul actelor liturgice
este tocmai mediul şi spaţiul privilegiat prin care oamenii pot
gusta din această iubire a Sfintei Treimi, prin actualizarea jertfei Fiului lui
Dumnezeu răstignit şi înviat. Liturghia adevărată se petrece în cer, iar noi
suntem chemaţi permanent la cina Împărăţiei pentru a gusta din roadele jertfei
Fiului lui Dumnezeu. La ospăţul veşnicei iubiri a Sfintei Treimi (Mt 22,
1; 14), credincioşii intră prin Sfânta Taină a Botezului şi prin cea a Mirului,
reintră după căderea din ea prin Taina Mărturisirii şi cresc şi se hrănesc cu
noua viaţă a lui Hristos prin Sfânta Împărtăşanie [Idem, Teologia Dogmatică
Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, 1978, pp. 7-33].
Taina cea mare a
creştinismului este tocmai această posibilitate a fiinţelor create de a gusta din
fericirea şi iubirea jertfelnică a Persoanelor Sfintei Treimi. În Sfânta
Liturghie, omul se simte cuprins şi mângâiat de o Treime de Subiecte care a
binevoit să îl aducă din nefiinţă la fiinţă şi să îl ţină în comuniune intimă
cu Ea, dăruindu-i sau comunicându-i tot ce are Ea, toată dragostea Ei altruistă
şi jertfelnică. Sfânta Treime este astfel în fiecare Liturghie experiată ca o
realitate apofatică a cărei căldură iubitoare învăluie şi mângâie, fiind
Izvorul de bucurie şi fericire care hrăneşte în chip negrăit sufletul omului.
„Interesul generos al iubirii lui Dumnezeu pentru noi, arată Pr. Dumitru
Stăniloae, se arată şi în faptul că împărăţia Lui este împărăţia Celui ce a
voit în mod liber să ne fie şi nouă Tată. Tatăl nu este un tiran; Tatăl nu caută
prin noi ale Sale, căci le are toate din veci.
El doreşte fericirea
noastră, dar în mod liber. El nu are nevoie de slava şi mulţumirea noastră
pentru Sine, ci se bucură de ea… Fericirea pe care El ne-o doreşte stă în
comuniunea iubirii noastre libere cu El, în arătarea iubirii Sale către noi şi
în răspunsul nostru la iubirea Lui, ca semn că simţim bucuria iubirii Lui. Pe
Însuşi Fiul L-a dat din iubire să Se facă om şi să moară pentru noi. L-a dat să
Se facă Frate al nostru şi prin aceasta, El rămânând Tatăl Lui, să fie şi Tatăl
nostru după har...” [Idem, Spiritualitate şi comuniune…, p. 33].
După căderea în păcat,
iubirea curată şi compătimitoare a Sfintei Treimi s-a arătat în
întruparea Mântuitorului, Care a venit în lume să restaureze firea umană,
să biruiască moartea, să desfiinţeze tirania păcatului şi a diavolului. Toată
viaţa pământească a lui Iisus Hristos a fost o demonstrare a modului în
care Dumnezeu iubeşte pe om, iar jertfa de pe Cruce şi Învierea au fost actele
supreme de iubire ale Sfintei Treimi faţă de noi.
Mântuitorul a biruit
moartea prin moarte pentru că a primit-o de bunăvoie, din iubire şi din
ascultare. Iubirea jertfelnică L-a făcut să moară, iubirea plină de
milostivire I-a dat biruinţa asupra morţii, iubirea a făcut din moartea
Sa jertfa curată, bine mirositoare, adusă pentru întreaga lume, prin
care omul a fost readus la bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Moartea şi
Învierea Sa au dat naştere unei noi umanităţi în care trăieşte o nouă viaţă,
şi anume viaţa divino-umană a lui Hristos. Prin această nouă umanitate Dumnezeu
revarsă pururi darurile Sale prin Sfintele Taine şi prin toate lucrările
sacramentale ale Bisericii.
Iubirea L-a dus până la
moarte, dar nu L-a lăsat în moarte pe Cel ce a acceptat-o de bunăvoie. Iubirea
e mai tare decât moartea. Ea a biruit moartea pentru totdeauna. Mărturia şi
puterea acestei iubiri ce a mers până la moarte a lăsat-o Fiul în instituirea Sfintei
Euharistii.
Liturghia arată că Hristos
n-a terminat legătura Lui cu noi odată cu moartea primită din iubire pentru
noi, ci o continuă comunicându-ni-Se ca Unul ce poartă în Sine viaţa, ca urmare
a acestei morţi din iubire, pentru a sădi în noi iubirea Sa jertfelnică.
Prin Sfintele Taine ale
Bisericii, dar mai ales prin Taina Sfintei Euharistii, noi ne împărtăşim de
Trupul Lui mereu frânt şi jertfit spiritual pentru noi, iar prin acest
Preacurat Trup şi prin acest Preacinstit Sânge noi gustăm simţirile curate ale
umanităţii lui Hristos. „Prin trupul Cuvântului lui Dumnezeu, spune Părintele
Dumitru Stăniloae, simţim şi gustăm frângerea şi jertfirea din milă pentru noi.
Prin Trupul dat nouă simţim pe Cuvântul lui Dumnezeu vibrând de dragoste faţă
de noi, vrând să sădească în noi dragostea Sa altruistă şi jertfelnică” [Ibidem,
p. 34]. Prin Trupul Lui simţim infinita Sa milă sufletească faţă de noi, care
devine astfel temelie a milei noastre faţă de semeni, căci iubirea Sa este
ziditoare şi creatoare de comuniune. Hristos cel răstignit şi înviat, cu Care
ne unim, este curat de orice egoism şi, unindu-ne cu El, devenim şi noi liberi
de lanţurile eului personal, ca adevărate „jertfe vii, bineplăcute lui
Dumnezeu” (Rm 12, 1). Mila Lui pentru cei săraci şi oropsiţi
o simţim în noi atât de adânc prin împărtăşire, căci El Se identifică din veac
cu toţi cei umiliţi, flămânzi, goi, robiţi, împovăraţi de greutăţi (Mt 25,
34 ş.u.).
Sfânta Liturghie este un
mediu prin care oamenii nu doar gustă anticipat fericirea vieţii veşnice, ci,
trecând de la o viaţă închisă în egoismul plăcerilor trecătoare, se unesc cu
Dumnezeu şi unii cu alţii în duhul de jertfă al lui Hristos. Această comuniune
realizată între credincioşi, în ambianţa Sfintei Treimi, este una cu Împărăţia
Sfintei Treimi pe care o binecuvântăm la începutul fiecărei Liturghii, Împărăţie
în care nu există stăpâni şi robi, ci toţi sunt fraţi între ei, pentru că au
devenit fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Fiului.
Prin Sfânta Liturghie omul îşi găseşte sensul adânc al existenţei sale, şi anume detaşarea de viaţa egoistă şi umplerea de viaţa infinită a comuniunii dragostei jertfelnice a Sfintei Treimi [Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 8]. Scopul existenţei umane este dăruirea de sine. Viaţa noastră e un dar al lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o întoarcem lui Dumnezeu ca darul nostru şi de aceea fiecare ectenie a Liturghiei ortodoxe se termină cu îndemnul: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” [Liturghier, Bucureşti, 2008, p. 133]. Iubirea altruistă a lui Hristos, pe care o gustă sufletul omului îl face pe acesta capabil să se dăruiască lui Dumnezeu şi aproapelui. Căci din dăruirea de sine a unuia ia putere să se dăruiască celălalt şi-l face pe cel dintâi să răspundă cu o dăruire şi mai mare, căci doar nobleţea dăruirii de sine arătată semenului îl poate mişca pe acesta şi îl poate atrage spre dăruirea sa supremă lui Dumnezeu. Aşa e în Treime, aşa trebuie să devină şi între noi. Unde este dragoste este şi dăruire şi libertate. Căci pentru aceasta se cere părăsirea oricărui egoism şi de aceea milostenia este strâns legată de asceză. Firea umană are nevoie de sprijinul harului şi al sfinţilor pentru a realiza această trecere de la egoism la dăruirea de sine. De aceea cerem puterea pentru acest act eroic de la Maica Domnului şi de la toţi sfinţii, care au realizat în mod plenar în persoana lor acest ideal al creştinismului. De aceea îi pomenim, înainte de a făgădui dăruirea noastră unii altora şi lui Hristos, zicând: „Pe Preasfânta, preacurata, preabinecuvântata, slăvita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim” [Ibidem, p. 134]. Dându-ne toţi lui Dumnezeu şi unii pe alţii, urmăm pilda Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor, dar ne unim şi cu ei, întărind unitatea credinţei, dar şi a vieţilor noastre în Hristos.
† Laurenţiu,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
