Dintre textele despre sărăcia asumată,
acesta, care ne arată comoara din noi, îmi pare o bucurie de text. Hristos
Domnul, după ce ne învață despre postire, milostenie și rugăciune, ne aduce
aminte și că nu merită să ne străduim doar după cele pământești. Este un text
practic. Arată că tot ce ține de strângerea noastră umană este atacat de molie,
rugină ori furi. Merită să ne evaluăm bogățiile după aceste atenționări. Și să
fim corecți cu noi. Dacă tot ce avem se supune acestor pericole e semn că nu
prea suntem bogați. Poate avuți, potenți financiar - cum descrie lumea
puterea din bani. Dar departe de a fi bogați. Mai ales că Hristos Mântuitorul
atrage atenția și că unde ne este comoara noastră este și inima noastră.
E vremea în care ne-am cam uitat inimile. Ni le-am lăsat scufundate în apa
tulbure a unui trai incredibil de fragil sufletește. Ne-am scos inimile din
piept și circulăm pe arterele parvenirii cu seninătatea unei uri aprovizionate
din lipsă de cord. Credem că ni-i mai important cardul decât cordul și din
năucirea aceasta ne sunt defazate sentimentele. Se lipesc doar de realitățile
materiale care pot fi prăduite ușor. Oricât am părea de puternici, chiar
puternici a zilei, părem irecuperabil pierduți dinaintea unei necuprinse
dorințe de mai mult, pe care îl socotim a fi mai bine. Dar mai binele nu e dat
de mai mult. Întrebați-i pe cei cărora li s-au părut banii ori averile
importante până și-au pierdut sănătatea ori oameni dragi și veți afla cât costă
viețile noastre. Nu. Evanghelia aceasta nu este împotriva acumulării de bani
ori împotriva unui efort de emancipare materială. Nu. Ortodoxia nu se opune
dezvoltării capitaliste și cine îl ia pe Max Weber drept Dumnezeu al cercetării
în sociologia economiei ar trebui să-și actualizeze bibliografia. Cred că
devine tot mai vizibil că nu avem probleme cu sărăcia noastră ci cu modul
lipsit de morală în care acumulăm bunuri. Nu. Nu e o Evanghelie împotriva
oamenilor care au angajați pe care-i sprijină în munca lor. Dar, da. Este o
Evanghelie care atrage atenția celor care confundă puterea banilor cu dreptul
de a jigni oamenii, de a-i socoti pe angajații lor proprietate particulară. Nu.
Nu e creștin cel care pornește de la ideea că a fi patron sau șef înseamnă să
înjosești omul, să-i strici inima cu acreala ta. Cordialitate înseamnă a avea
cord în comun cu celălalt. Cu atât mai grav devine ruperea aceasta de
cordialitate în mediile colegiale, acolo unde camaraderia ducea altă dată la
pacea din care se nășteau valorile României. Acum, eludate de demagogie,
populism și politicianism gălăgios, le-am pierdut inima. Ne-am pierdut unitatea
de vocație ca profesori, medici, preoți, jurnaliști, politicieni sau ce vom mai
fi fiind și asta pentru că ne-au furat comorile și adunarea lor ritmul iubitor
al inimilor noastre. Ne-am suspendat cordialitățile și nu le-am mai socotit
comori. Le-am aruncat peste bordul libertăților asumate inconsecvent. De aici
și textul din miezul Evangheliei Duminicii : „Luminătorul trupului este ochiul:
de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat (...). ...dacă lumina
care este în tine este întuneric, dar întunericul cu atât mai mult!” (Matei 6.
22-23). Ne spune astfel Hristos că nu doar cele din afara noastră sunt de vină
pentru întunericul în care ne zbatem sufletul și viața, ci și cultivarea unui
hău de întuneric înlăuntrul nostru. Prin nelucrarea Binelui, prin evitarea
compasiunii, prin vinderea inimilor noastre celor care măsoară totul în bani și
putere izvorâtă din bani. Repet. Asta nu înseamnă că suntem chemați la lene
organizată ori hoție programată, ascunsă în legi ori deasupra lor. Nu. E o
chemare la vindecarea de sine, a omului care crede că a parveni cu orice preț
este scopul vieții și că acest efort nu fură din elanul Împărăției lui
Dumnezeu. Onestitatea Mântuitorului este dezarmantă. Ca să înțelegem mecanismul
vieților noastre ne explică asemeni unor copiii în a căror înțelepciune stă
curăția vieții. Mută atenția de pe efortul nostru pe efortul Lui teologic numit
Pronie. De aceea e așezată Duminica aceasta aici. După ce am învățat despre
Dumnezeu Creatorul, Mântuitorul, Sfințitorul...Suntem așezați dinaintea
Dumnezeului nostru Proniator. Purtătorul nostru de Grijă. Dacă ar fi să
extrapolăm ceea ce ne-a spus să facem la El am înțelege. Noi suntem inimă
purtării Lui de Grijă. Ca Cel ce Este Bogăția- căci cine poate fi mai bogat
decât El- înțelegem și cum și-a agonisit această bogăție care nu este numai
lumea ci și omul ce o locuiește ca rege al creației Sale. Poate părea greu de
înțeles dar dacă privim la păsările cerului „care nici nu seamănă, nici nu
seceră, nici nu adună în jitnițe” înțelegem cum Tatăl nostru Cel ceresc le
hrănește (Matei 6.26). Hristos ne cere să înțelegem că suntem mai presus decât
aceste viețuitoare protejate prin iubire de Dumnezeu. Ba, mai mult, ne
întreabă: „Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre
voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (Matei 6. 27). Dacă
am reuși să ne răspundem corect la aceste două interogații dumnezeiești ne-am
apropia, fără nici o îndoială, de modul Lui de a privi creația și omul. Așezați
regi peste viețile noaste ne comportăm adesea fie ca niște tirani, fie ca niște
slugi ieftine. Prea ades. Prea vizibil inimii noastre. Profilele acestea
umane ne distrag de la creșterea propriei noastre omenii. Un tetrastih al
Sfântului Grigorie de Nazianz îmi pare fericitul mod de a încheia meditația
aceasta la comoara ce ne este inima: „Lasă toate și agonisește-L numai pe
Dumnezeu,/ căci ești împărțitorul banilor altora./ Dacă nu vrei să-I dai toate,
dă-I cele mai bune;/ dacă nu vrei nici aceasta, fii cucernic în cele de prisos”
(Maxima morale în
tetrastihuri în vol. Sfaturi înțelepte pentru o viață creștină. Maximele
Părinților,
Deisis, Sibiu, 2010, p. 93) . Apoi continuă: „Frumos este să răpești ceva
viermilor și invidiei,/și în loc să ai toate să-L ai datornic pe Hristos,/ Care
dăruiește Împărăția cerurilor./ Lui Hristos Îi dai adăpost și pe El îl hrănești
când hrănești pe cel sărac...” (Idem, pp. 93-94). Minunea proniei divine
este aceasta: să fii cucernic în cele de prisos ca să-L ai datornic pe Hristos.
Pentru aceasta inima ta trebuie să fie mai presus de toate comorile lumii căci
este palatul în care se odihnește Hristos. E locul unde locuiesc ai tăi, pe
care-i iubești. Ba uneori și cei care-i urăști și faci din ei posibili aliați
în mântuirea ta. Asta însemnă să fii un investitor bun. Să știi să investești
dragostea ta și mărinimia iertării și a bunului simț în Rai. Împărăție
care, desigur, nu valorează deloc în ochii celor care vor aici și acum toată viața
lor. Trăiește clipa? Probabil. Dar mai adevărat îmi pare a trăi veșnicia ca pe
o comoară. Cu inima ta plină de Hristos. Adevărata bogăție. Datornicul
nostru zâmbitor de Bine.
Pr. Constantin Necula
