De la o vreme încoace mă
obsedează un cuvânt din Scriptură: ,,mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă
şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi” (Mt. 19, 30), văzând constructul
societăţii postmoderne în care individul (presupusa persoană) nu mai este
definit printr-o natură, cu datorii şi drepturi, ci printr-o instabilă referire
la sentimentele sale de frustrare.
Domnul Patapievici atrăgea
atenţia în ,,Omul recent” că resentimentul a devenit baza oricărei morale
publice recepte, după profeţia lui Nietzsche. Omul recent are suspiciuni,
pentru că are în primul rând resentimente - se simte discriminat chiar şi în
condiţiile de azi ale egalităţii liberale, dezvoltând un sentiment de
inferioritate.
Dacă în geneza omului modern
credinţele omului tradiţional au fost privatizate, ce a mai rămas din ele a
fost secularizat. Toată filozofia politică a omului modern, spune tot
Patapievici, este teologia politică a unui Dumnezeu dizolvat în categorii
politice. Omul modern nu mai are stăpân iar religia tinde să se practice
,,numai în debara”, în afara spaţiului public. Am putea spune că pasiunea
religioasă, în modernitate se doreşte a fi practicată asemeni viciilor timide,
solitar.
,,Identitatea recentă” se
obţine din cea modernă prin eliminarea tuturor dimensiunilor verticale ale
vechii identităţi prin eliminarea oricărei referinţe la transcendenţă.
Omul recent se pare că a
primit verdictul: a încetat să mai aibă probleme metafizice privatizându-şi, în
acelaşi timp, şi strămoşii pentru că nu poate concepe cu adevărat decât idealul
interesului propriu. Ar fi interesant de citit câteva pagini în acest sens din
cartea domnului Patapievici care descrie profetic tipul ,,omului nou” de care
ni s-a vorbit adesea în comunism, ce încerca, meschin, să-l asemene cu ,,omul
nou” al Sf. Ap. Pavel.
O bună cunoaştere a noilor
mentalităţi care încep să prindă contur din ce în ce mai consistent ar putea
aduce metode noi de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu ce ar încerca să
reducă distanţa dintre societatea secularizată şi Biserică.
Paradoxul identităţii
recente - ne avertizează acelaşi Patapievici - este raportul polemic, nostalgic
şi adversativ cu tradiţia, din care păstrează simbolic şi optativ funcţia,
eliminând resentimentar substanţa. Se pare că ne aflăm în plină epocă
orwelliană: ,,cu cât societatea se îndepărtează mai mult de adevăr, cu atât îi
urăşte mai mult pe cei care îl rostesc”.
Modernitatea absolutizează
raţiunea omului îndepărtându-l prin satisfacerea simţurilor sale de orice
realitate metafizică şi căutare existenţială. După cum se poate observa viaţa
lumii este concentrată în jurul câtorva patimi omeneşti, iar viaţa
duhovnicească e marginală. Mintea omului pare complet separată de inimă, iar
nevoile existenţiale au fost oprimate şi acoperite prin intervenţiile minţii
asupra satisfacţiei simţurilor. Astfel omul recent, a deschis calea obsesiei
pentru consum dar şi pentru neînfrânarea simţurilor.
Este greu să aduci în
discuţie viziunea părintelui Stăniloae care vedea fiecare persoană umană
ipostas al întregii naturi cosmice doar în solidaritate cu ceilalţi. Natura
cosmică este comună tuturor ipostasurilor umane, deşi fiecare o ipostaziază şi
o trăieşte personal într-un mod propriu şi complementar cu ceilalţi. O separare
a naturii cosmice până la capăt între indivizii umani este imposibilă. Este o
comuniune voită ce se regăseşte în unitatea în libertate.
De aceea reflecţia de azi
asupra satului ne-ar putea aduce o reevaluare a constructului social după
modelul culturii ţărăneşti. Antropologul Henry H. Stahl constată că ,,la sat nu
există persoane depozitare a toată cultura sătească, ci depozitară este însăşi
obştea”.
Individul este purtător al
memoriei colective numai în măsura în care colectivitatea este acolo pentru a-l
integra. Identitatea tradiţională se actualizează în fiecare dintre membrii
comunităţii de fiecare dată când comunitatea se adună pentru a se reînfiinţa şi
trăieşte numai în prezenţa corpului comunitar indiferent de derapajele corpului
individual. Nu individul posedă identitatea, cum perfid ni se inoculează acest
sentiment astăzi, ci doar comunitatea, el doar o actualizează prin ea (H. R.
Patapievici).
Suntem cu toţii o singură
minte, cum ar spune profesorul Dulcan. Omul şi universul sunt o singură fiinţă.
Ni s-a dat o raţiune pentru a uza de ea, evoluând până la conştientizarea
sursei.
Această ,,conştientizare”
încearcă să o actualizeze Biserica permanent ca şi comunitate a celor chemaţi (Ecclesia
– vb. gr. Ek kalo - a chema). Primii ucenici ai Mântuitorului au
conştiinţa că sunt chemaţi de Acesta la o întrunire în Unitate, la o
,,eclessia”. Ceea ce îi uneşte nu este acceptarea unor ,,opinii” sau ,,valori”
teoretice, ci acceptarea chemării care le schimbă radical viaţa: transformă
indivizii, monadele izolate într-un trup unitar, în Ecclesia. Întâlnirea lor nu
se epuizează doar în a fi o simplă întrunire, nu este doar un eveniment de
moment, ci trăiesc ca ,,ecclesie”, ca trup unitar de viaţă şi îşi împărtăşesc
viaţa ca ,,fraţi” - aşa cum fraţii îşi
trag existenţa din aceeaşi mamă – sunt ,,mădulare” ale unui organism, ale unui
,,trup” viu (C. Yannaras).
Ar trebui să înţelegem că
tradiţia creştină răsăriteană se bizuie pe adevărul revelat ,,somatic”, e
adevărul trăit. De aceea şi descoperirea lui Dumnezeu se face prin cuminecare,
căci Răsăritul creştin a păstrat legământul trupesc sub forma originară a
tainelor; împărtăşania e vie, nu un gest convenţional. Ortodoxia este o religie
nutriţională - spune Alexandru Horia - de aici şi semnificaţia metabolică a
învăţăturilor. ,,Nu pregăti hrana care putrezeşte, ci pe cea care rămâne în
viaţa veşnică” - spun Părinţii.
Mântuitorul este gustat, nu
venerat de la distanţă, în singurătatea fiecăruia, pentru că în creştinismul
răsăritean nu vorbim, de distanţă (decât cea pe care ne-o alegem singuri – ca
,,oameni recenţi”), ci de ,,unire”, contopire tainică sub semnul Sfintei
Treimi. Aceasta e taina Bisericii pe
care ar trebui s-o cunoaştem şi s-o mărturisim. Această unire a
Bisericii ar trebui să fie jertfelnică prin toţi ,,fiii” ei pentru că e hrănire
nesfârşită din trupul Mântuitorului care ne adună pe toţi în jurul mesei la o
perpetuă Cină de Taină.
Poate reevaluând realitatea
Bisericii de care vorbim azi, am putea răspunde realist la tendinţele
postmodernismului printr-o asumare vie a condiţiei pe care o mărturisim.
Pr. Dr.
Cristian MUNTEAN
