Nu trebuie însă ca programul
axiologic etno-teologic propus de Părintele Ilie Moldovan să fie echivalat cu
un demers idealist, lipsit de realism şi actualitate. Domnia sa, bun cunoscător
al istoriei poporului român, este perfect conştient de pericolele ce au
ameninţat şi continuă să ameninţe fiinţa acestuia. „Paradisul etnic românesc”,
mult îndrăgit şi prezentat prin scris şi viu grai, nu este în viziunea sa o
relicvă a trecutului ci o realitate care poate să constituie soluţia crizei
identitare şi a delăsării în raport cu problemele personale şi comunitare prin
care marea majoritate trece astăzi. Drept urmare, asumarea condiției de
român-creștin trebuie să aibă loc deopotrivă la nivel individual, cât și
colectiv.
Misiunea teologilor de astăzi
este de opune acestei „civilizaţii a morţii” şi a contravalorilor pe care le
promovează adevărata credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos şi modul de viaţă pe
care El l-a inaugurat. În fapt, este vorba de recunoaşterea Adevărului şi
preamărirea Vieţii, după cuvintele Scripturii: „Eu sunt Calea, Adevărul şi
Viaţa” (In. 14, 6) şi „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine,
Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (In. 17,
3) Preamărirea este trăită deopotrivă ca iubire în „liturghia lăuntrică” – în
inima credincioşilor strălucirea slavei harului divin naşte şi face să
sporească o dispoziţie infinită de
mulţumire adusă lui Dumnezeu, Care este iubire -, şi ca „taina dreptei
credinţe” (II Tim. 3, 16), ca sălăşluire statornică în adevărul credinţei, care
determină şi modul de a trăi şi într-un anumit spaţiu şi timp sfinţit:
„Adevărul Mântuitorului este … apa veşnică şi minunată care taie setea de
valorile cele trecătoare, opunându-se nenumăratelor patimi, ambiţii,
apetiturilor individuale şi colective, care conduc spre atâtea rătăciri în
credinţă, spre atâtea erezii şi, în cele din urmă, spre apostazie” (I. Moldovan
1999:177-178).
Asupra acestor teme Pr.
Moldovan a revenit, cu puțin timp înaintea morții, în cel de-al treilea volum
din ciclul „În Hristos și în Biserică”. Această carte, cum se spune încă din
introducere, se adresează „fiilor neamului românesc, care, într-un mod tainic,
aud chemarea ce li se transmite liturgic de a se apropia de Sfântul Altar și a
se împărtăși de sfintele Taine ale Trupului și Sângelui Mântuitorului nostru
Iisus Hristos: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă
apropiați!” Orice prilej de cuminecare cu acest sânge euharistic ce le este
rânduit dreptmăritorilor creștini români – urmași ai unor părinți care s-au
învrednicit de cunoașterea nemijlocită a cuvântului dumnezeiesc al Sfântului
Duh, în ceasul binecuvântat al Cincizecimii din Ierusalim, rostit într-o limbă
care a devenit propriul lor grai ceresc și pământesc, prilej în care se bucură
și de trăirea uneia și aceleiași prezențe divine a zilei de Rusalii, îi
provoacă la o impresionantă cunoaștere de ei înșiși, dar, nu mai puțin, și la o
cunoaștere a dramaticei situații în care a ajuns să se afle neamul nostru la
început de mileniu. Răspunderea față de noi înșine crește necontenit, iar
momentul în care ne aflăm pune sub semnul întrebării multe din însăși datele
existenței noastre. Nu putem rămâne ceea ce am fost, prin intervenția divină
care ne-a constituit propria etnogeneză, decât revenind conștienți de darul
Cincizecimii, precum și de îndatoririle misionare ce le avem în istorie la care
ne revendică primirea acestui dar” (I. Moldovan 2011:5).
Tot dintru început se
subliniază identitatea dintre „ a fi român” și „a fi ortodox”, dar mai ales
implicațiile majore, la nivel existențial, pe care le presupune această
identitate: „Pentru a înlătura orice interpretare ce ar putea să pară
aleatorie, se cuvine de la început a sublinia adevărul că limba pe care o
vorbim își are originea în așa-zisa latină vulgară, graiul popular al
înaintașilor noștri prezenți în Ierusalim la Pogorârea Sfântului Duh, potrivit
textului scripturistic care precizează că acei „romani în treacăt”, „uimiți se
minunau, zicând: cum auzim noi limba noastră în care ne-am născut?” (F. Ap. 2,7-8).
Este de remarcat identitatea deplină între limba pe care așa-zișii „romani în
treacăt” o vorbeau în mod curent și limba pe care o auzeau, comunicată de
însuși Duhul lui Dumnezeu în acest ceas al Cincizecimii. Tot atât de însemnat
este și faptul că acest grai devine pentru primii ascultători, ca și pentru cei
care îi urmează, limba Împărăției lui Dumnezeu, limbă ce dă mărturie de o nouă
realitate pe care Duhul o inițiază pe pământ și care va fi limba unui nou neam,
fără îndoială de neam creștinesc. În același sens, semnificația prezenței
divine, atât în momentul istoric de inaugurează lucrarea dumnezeiască a
Pogorârii Sfântului Duh, precum și în cel al epiclezei euharistice, se cuvine o
surprindere a încă două însemnate realități semnificative care atestă originea
divină a graiului românesc. Prima este martiriul Sfinților Montanus și Maxima,
sfinți care mărturisesc că în actul lor de jertfă văd cum pe pământul neamului
din care fac parte se înfiripă graiul care și are dumnezeiasca sursă în
Pogorârea Sfântului Duh la Rusalii. A doua realitate justificativă ne-o oferă
Niceta de Remesiana, considerat a fi, pe drept cuvânt, apostol al neamului
românesc, și căruia îi datorăm importanta precizare a identității apelativului
„romanus” cu cel de „christianus”. Aceasta, pentru că latina noastră rămâne
dependentă de evenimentul Cincizecimii, din acest eveniment derivând
identitatea dintre „a fi botezat” și „a fi român”, încât român nu este decât
cel care a primit botezul de foc al Duhului (Ibid. p. 5-6).
Pr. Ilie Moldovan sublinia că
semnificația supremă a conștientizării noastre de chemarea ce ne este adresată
la cunoașterea de noi înșine ține de ceea ce putem numi „etnicitate
euharistică” sau „românitate liturgică sau euharistică”, anume faptul că Duhul
Sfânt sfințește prin Pogorârea Sa Cinstitele Daruri pentru ca Sângele lui
Hristos să treacă în sângele nostru, făcându-ne rude de sânge ale Domnului,
popor ales, moștenitori ai Împărăției Cerești, nu doar ca o comunitate
bisericească locală, ci și în calitate de comunitate etnică. Înnoirea firii
umane, această trecere a puterii sângelui lui Hristos în zestrea sângelui
nostru, nu se circumscrie într-un singur act sacramental, mărginit de sine, ci
înseamnă o lucrare de profundă transformare ființială, atestată de „mărturisirile
sângelui”, de la I Ioan 5, 7. „Prin sângele ce s-a scurs (din coasta Domnului)
noi am primit pe Sfântul Duh, scrie un autor din veacul al IV-lea, căci sângele
și Duhul s-au asociat, ca prin sângele care este al naturii noastre să putem
primi pe Duhul care ne este străin”. Sunt cuvinte care ne deschid perspectiva
perceperii rațiunii teologice a „etnicității euharistice”. În ordinea nouă în
care este introdus credinciosul cu ajutorul Sfântului Duh totul se unește
desăvârșit, prin iubire, iar pe această iubire se întemeiază unitatea unei
entități creștine istoric constituite, cum este existența etnică, adică neamul
(Ibid. p. 7-8).
Bibliografie: Ilie Moldovan,
Adevăr şi preamărire în Ortodoxie. Îndreptar de texte scripturistice comentate
în vederea apărării liturgice a dreptei credinţe, Ed. Pro-Vita Valea Plopului,
1999; Idem, În Hristos și în Biserică. Iubirea euharistică generatoare de viață
și destin românesc, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2011.
Lect. Dr.
Ciprian Iulian Toroczkai
