Aceste cuvinte au fost spuse
de către cărturari şi farisei orbului din naştere, pentru a regla conturile
poziţiilor sociale şi de influenţă. Orbul din naştere trebuia să înţeleagă din
acest mesaj că nu trebuie să mai susţină minunea pe care a săvârşit-o
Mântuitorul asupra lui deschizându-i ochii. Chiar l-au ameninţat cu excluderea
din comunitate şi pe el şi pe părinţii lui, dacă va continua să găsească
argumente în favoarea Nazarineanului.
În învârtoşarea inimii lor
fariseii se aflau în luptă, să zicem, cu Dumnezeu Însuşi deoarece ei nu
recunoşteau caracterul divin al persoanei şi activităţii Domnului Hristos. În
orbirea lor sufletească ei luptau împotriva evidenţei omului vindecat, aducând
argumente doar în scopul ideilor preconcepute pe care le aveau.
Fiind oameni în vârstă şi cu
o pregătire religioasă şi politică exemplară, aceşti cărturari şi farisei îşi
susţineau cu o siguranţă indubitabilă ideile, şi, culmea, făceau aceasta tocmai
împotriva voii lui Dumnezeu pe care ei susţineau sus şi tare că o respectă cu
acrivie. Străfundurile din spatele conştiinţei lor, adică zona obscură a
inconştientului lor, a ajuns atât de inaccesibilă pentru ei, încât nu mai
puteau vedea acolo umbrele, adică păcatele şi bolile lor sufleteşti. Erau
blocaţi în înţelegerea faptului că ei reprezintă elementul suprem, unealta
supremă prin care Dumnezeu lucrează spre vindecarea şi mântuirea oamenilor şi,
în felul acesta, dialogul era periclitat. Fariseii erau un fel de terapeuţi
spirituali rataţi, în sensul că promovau un dialog al surzilor cu ceilalţi
oameni, socotindu-se perfecţi:
“Dar nici
măcar psihoterapeuţii jungieni nu se pot sustrage realităţii conform căreia
analiza este o relaţie asimetrică şi, pe măsură ce analistul înaintează în
vârstă şi experianţa sa creşte, relaţia devine tot mai asimetrică, iar
provocarea pacientului la adresa proceselor psihice ale analistului devine tot
mai nesemnificativă. Clivarea arhetipului – medic
sănătos pe de-o parte, pacient bolnav de cealaltă parte – face ca dialogul
dintre cei doi să devină tot mai dificil. Ceea ce pacientul dezvăluie despre
sine devine, integral, Celălalt, şi în final nu-l mai atinge deloc pe analist (Adolf Guggenbuhl-Craig, Riscurile puterii celor care
ajută. Pentru psihologi, medici, asistenţi sociali, profesori şi preoţi,
traducere de Violeta Bîrzescu, Bucureşti: Editura Trei, p. 141).
Dacă, aşa
cum recomandă nu o dată Guggenbuhl, înlocuim în acest citat termenii de
psihoterapeut şi analist cu cei de farisei şi preoţi, iar termenul de pacient
cu cel de credincios, ajungem la conturarea unor realităţi actuale cu un
puternic semnal de alarmă.
Aşa cum am văzut însă, arhetipul
vindecătorului deţine calitatea ambivalenţei, conţinând în acelaşi timp şi
reversul bolii, al propriilor neajunsuri sufleteşti. Însă, aceşti farisei
considerându-se îndreptăţiţi la maximum de propriile lor fapte care respectau
cu stricteţe litera Legii – aşa cum vedem în pilda cu vameşul şi fariseul din
templu – ajungeau până acolo încât ei nu puteau accepta să aibă vreo ştirbitură
în comportamentul lor exterior. Şi, într-adevăr, ei nu aveau nicio vină pe care
cineva să le-o poată imputa în respectarea vreunei prescripţii legale.
Aceşti farisei, neputând să
accepte, cum era firesc, în sine ambivalenţa arhetipului vindecător bolnav,
formându-şi în acest sens o crustă opacă pe ochii sufletului, exteriorizau
acest aspect al bolii şi imperfecţiunii şi îl proiectau asupra oamenilor.
Rezultatul consta în aceea că ei făceau acest clivaj al arhetipului prin
exprimarea autorităţii şi puterii asupra celorlalţi oameni. Însă, ei
nerecunoscându-şi partea lor internă de bolnavi, nu puteau declanşa nici în
oameni factorul terapeutic vindecător interior. Cumva ei le dădeau sfaturi
pertinente oamenilor şi le ofereau chiar exemple eclatante de împlinire a
legii, însă lucrurile rămâneau cumva la suprafaţă. Formalismul câştiga tot mai
mult teren, atât în defavoarea lor spirituală, cât şi în ceea ce priveşte
vindecarea autentică a celor care îi ascultau şi le împlineau sfaturile.
Singura Persoană care îi
confrunta cu profunzimile umbroase şi păcătoase ale stratului inconştient la
sufletului lor a fost Domnul Hristos. În faţa acestei confruntări nu aveau
decât două alternative: fie acceptau adevărul celor spuse de El şi încercau să
se asume ca oameni integrali, cu defectele şi calităţile inerente, fie puteau
să respingă spusele Mântuitorului ca neaparţinând de universul lor sufletesc şi
spiritual inconştient şi, în consecinţă, să exteriorizeze şi să proiecteze
aceste neajunsuri în Persoana Domnului Hristos Însuşi. Şi aşa au şi făcut,
ajungând în orbirea lor neduhovnicească să favorizeze în cunoştinţă de cauză
răstignirea Domnului Hristos. Ei chiar credeau că fac bine.
Poate că pentru aceste
motive Domnul Hristos le-a adresat lor celebrele „vaiuri”, subliniind tocmai
insuficienta şi aproape imposibila autocunoaştere a fariseilor în profunzimile
lor interioare, unde, ajungând să-şi ascundă şi îngroape propriile lor mustrări
de conştiinţă pe care că probabil le-ar fi avut vreodată, în cele din urmă au
sfârşit prin a uita de acest bagaj plin de bolovani, de spini şi pălămidă care
se reflectă în comportamentul lor atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de
oameni:
„Din cauza
clivării arhetipului, distructivitatea, în sensul umbrei arhetipale, nu mai
este, în principal, problema psihoterapeutului. Acesta s-a delimitat de ea şi o trăieşte doar prin mijloace proiective,
în interior el savurând ceva ce seamănă cu pacea interioară. Singurul indiciu
că ceva nu este chiar în regulă în interioarul său este faptul că familia şi
prietenii apropiaţi ai unui astfel de terapeut “iluminat” resimt adesea
confuzie şi haos” (Guggenbuhl, 2017, p.
146).
Nefericirea lor era semnul
necomunicării dintre conştiinţa şi inconştientul lor. Erau legalişti,
invidioşi, concurenţiali, mândri, toate acestea nefiind altceva decât simptome
al nefericirii lor interioare.”Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină?”
(Facere, 4, 7).
Pr.
Dr. Ciprian Valentin Bîlbă
