Articolul acesta debuteazã cu o confesiune: citind relativ recenta apariţie
editorială Avva Iosif
Hazzaya Văzătorul de Dumnezeu, Scrieri duhovniceşti, traducere, studiu introductiv
şi note: Ierom. Agapie Corbu, Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2019, am aflat,
la o infranotã, o sintagmã – e drept, parte a unui titlu: Mărgăritare risipite: o istorie a literaturii şi ştiinţelor siriace
– care, mai întâi m-a pus pe
gânduri, imediat m-a îmbãtat cu parfumul ei oriental, apoi m-a îmbiat s-o
adopt.
Anul 2019 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al
satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari) şi Anul comemorativ
al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de
cărţi bisericești în Patriarhia Română. Din tot acest construct, îmi
propun sã mã rezum doar la un fragment, la satul
românesc, cu intenţia de a-l completa cu date din anul imediat
urmãtor Marii Uniri din 1918, privind
locuitorii satelor din Mărginimea Sibiului, sate rispite ca nişte mărgăritare
în natura primitoare. Aflăm astfel
că În toamna anului 1919, pe când
oierii ardeleni din Crimeea se aflau în curs de retragere cu turmele lor şi cu
tot avutul spre casă, în Transilvania, Consiliul Dirigent al Transilvaniei de
la Sibiu le adresează acestora rugămintea de a contribui fiecare pentru
ajutorarea măcar cu un procent din averea pe care o posedă la o donaţie
Consiliului Dirigent. Şi românii nu s-au lăsat mult rugaţi: printr-o scrisoare înaintată Consiliului
Dirigent la data de 18 septembrie 1919 din oraşul Sevastopol, un număr de 92 de
oieri înştiinţează că depun 90.000 ruble aur ca ajutor la solicitarea
făcută. O treime din deponenţi sunt
tilişcani, iar depunerile lor ating 39.000 ruble, ceea ce reprezintă 43,1% din
total (Ioan Păltineanu, Tilişca. Monografie, vol. I, Sibiu,
Editura Etape, 2003, p. 281). De
reţinut că titulatura completă a acestui veritabil guvern provizoriu a fost Consiliul
Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria, având
ca arie cronologică perioada 2 decembrie 1918–4 aprilie 1920.
Generațiile ultimelor două secole au fost învățate să gândească în
coordonatele frontierelor moderne, pentru mulţi dintre cei de azi fiind o
surpriză să afle că, în vremuri nu tocmai îndepărtate, grupuri de români s-au
răspândit pe areale intinse, precum Dobrogea, Crimeea sau Caucaz. E adevărat, spaţiul carpato-danubiano-pontic
este miezul locuirii noastre, însă în perioada modernă, în special în perioada
comunistă, el a fost prezentat ca un "lighean" în care românii erau
ţinuţi captivi, ignorându-se alte orizonturi. Comunismul avea obsesia sedentarismului.
Ca să-i combată pe adepţii teoriei imigraţioniste, istoricii noştri trebuiau să
exagereze, la rândul lor, prezentându-i pe români exclusiv ca un popor de
agricultori, deci strict sedentar. În plus, păstorul sugera libertatea,
depăşirea frontierelor construite de om, iar lucrul acesta nu convenea câtuşi
de puţin (George Enache, Transhumanţa în istoria neamului românesc, în ”Ziarul Lumina”, 10
Iulie 2011 (http://ziarullumina.ro/transhumanta-in-istoria-neamului-romanesc-8102.html).
Dar până să ajungem la anul 1919 şi
la solicitarea acelui veritabil guvern provizoriu al Transilvaniei care a fost
Consiliul Dirigent, să încercăm o singură
incursiune pe mai multe planuri.
Dezvoltarea luată de economia pastorală a făcut ca economii de oi – cum le place locuitorilor din Mărginimea Sibiului
să fie numiţi – a dus la extinderea ariei de păşunat în zone extracarpatice cu
secole şi secole înainte de data pomenită mai sus.
Documentele atestă faptul că până în 1629, când Leon Tomşa (1629-1632), va percepe
primele taxe la intrarea precum şi la ieşirea din Ţara Românească, mărginerii
Sibiului nu plăteau nimic pentru turmele trecute peste munţi. În schimb, în
1635, Matei Basarab (1632-1654) va recunoaşte că nu ar trebui percepută dijmă
de la oierii ardeleni, motiv pentru care se obligă să dea, el împreună cu
boierii munteni, 5.000 florini principelui Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I
(1630-1648) ca o răscumpărare a taxelor pe care oierii le plătiseră în vremea
domniei precedente. La rându-i, Mihail Apafi I (1661-1690) parafează o nouă
înţelege cu boierii munteni prin care se reafirmă posibilitatea pentru păstorii
ardeleni de a trece graniţa liberi de orice taxă.
Dr. Constantin Ittu
Profesor asociat, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu
