Ne confruntăm astăzi cu
expansiunea unei noi ideologii: ideologia de gen. Care îi este cea mai mare
piedică? Unde se simte cel mai incomod această ideologie? În sânul satului!
Acolo e marea piedică! Acolo e cel mai mare obstacol! În mediul acesta trans și
supra-temporal, ale cărui experiențe și adevăruri descoperite și-au găsit
forma, matricea, cu mult înainte de a ne trezi noi să-i impunem niște reguli
artificiale și străine pe care le consideră nefirești. Nu poți schimba firea a
ceea ce este, deorece nu ești deasupra ei, nu ești creatorul ei pentru a avea
capacitatea dea o modela după bunul plac. Nu poți schimba fluiditatea
ancestrală a unei naturi care îți este dată sau, cel puțin, își urmează cursul
pe care ea, prin experiere, l-a găsit firesc și împlinitor.
O foarte bună analiză
dogmatică a ideologiei de gen o găsim la cardinalul Ratzinger, fostul papă
Benedict al XVI-lea: ,,Ideologia de gen este ultima rebeliune a creaturii
împotriva condiției sale de creatură. Prin ateism, omul modern a dorit să nege
existența unei instanțe exterioare care să îi spună despre adevărul despre el
însuși, despre bine și despre rău. Prin materialism, omul modern a intenționat
să-și nege propriile exigențe și propria libertate, care derivă din starea să
spirituală. Acum, cu ideologia de gen, omul modern vrea să se elibereze
inclusiv de exigențele propriului său corp; el se consideră astfel o ființă
autonomă care se construiește pe sine însuși, voință pură care se autocreează
și se transformă în dumnezeul lui însuși.”
Lucian Blaga deschide astfel
drumul ideatic al unei întregi pleiade de cercetători care s-au aplecat asupra
giuvaerurilor satului românesc, le-au scos la iveală, le-au șlefuit și le-au
așezat în marele ansamblu al culturilor civilizației umane. ,,Avem un orizont sufletesc
al nostru, acel spațiu indefinit ondulat, ca plaiurile țării, manifestat
îndeosebi în doină și în cîntecele noastre, și nu mai puțin într-un unanim
sentiment românesc al destinului.”
[https://jurnalspiritual.eu/lucian-blaga-elogiul-satului-romanesc/]. Să vedem
câteva din aceste giuvaeruri ale satului românesc:
1. Rămânând tot la Miorița,
remarcăm lipsa de teamă în fața morții. Moartea nu e ceva de speriat,
apropierea ei nu este trăită cu intensitatea dramatică a inevitabilității
sfârșitului absolut, nu e spaima în fața neantului și a nimicirii ultime.
Mircea Vulcănescu în Dimensiunea românească a existenței, spune că ceea
ce-l preocupă pe cioban când află că i s-a pus gând rău nu e teama de nimicire.
Pentru el lumea de dincolo este o continuare a celei de aici, ,,posesiunea
existenței” nu încetează, perspectiva morții nu-l determină să ia nici o măsură
de prudență sau de pază. El este preocupat de împlinirea unei anumite ordini, a
unui ritual anume, care să-i asigure legătura cu cele de aici. Cuvântul/cântul
său ultim nu este ”ruperea sfâșietoare a ființei [...], ci e clamare pentru
integrare în liniștea a toate, așezate, împăcate.” [Mircea Vulcănescu, Dimensiunea
românească a existenței, Editura Fundației culturale române, București,
1991, p. 148-149].
Atitudinea în fața morții nu
este nici pasivism resemnat, ci o reordonare a ierarhiilor ontologice, o
pregătire pentru primirea și integrarea sensurilor ultime. Nu este vorba de
moartea-sfârșit, ci, Petru Ursache vorbește de ”moartea ca așteptare” [Petru
Ursache, op. cit., p. 154]. Ciobănașul Mioriței nu se raportează la
sine, ci la universul căruia îi aparținea, el se pregătește să moară frumos,
moartea nu mai este limită, ci categorie estetică, prag și vamă spre o altă
realitate.
Ovidiu Papadima, critic
literar, cronicar și estetician, etnolog și folclorist la revista Gândirea a
lui Nichifor Crainic din perioada interbelică, vorbește și el despre ”sublima
liniște mioritică în fața morții”. Având certitudinea vieții de dincolo,
deprinzând știința tuturor legăturilor ce le va putea păstra cu cei de aici, ”e
firesc ca moartea să nu îl sperie pe om în satul nostru.” [Ovidiu Papadima, O
viziune românească a lumii, Editura Saeculum I.O., București 1995, p. 134].
Pentru Nichifor Crainic Miorița se referă la ,,limita supremă a puterii
omenești, la predarea în abis (...) predarea euforică în moarte.” [Nichifor
Crainic, Revista Gândirea, inedit, în ,,Gândirea – serie nouă”, anul IV, nr.
1-2, 1995, p. 7].
Atitudinea ciobanului nu
este una impusă, ci e natural descoperită, nu-i este ceva străin ființei sale,
ci parte împlinitoare. El se gătește, se desăvârșește, iar atitudinea aceasta
profund creștină este modalitatea sa de integrare în ordinea lucrurilor, o
simte interior ca pe un dat ontologic, consonant ființei sale. Creștinismul nu
este asimilat exterior, ci este împlinire interioară, descoperită prin
experiență trans-generațională și nu prin asimilare rațională, este dobândită
ritualic prin armonizare cosmică.
2. Un alt aspect al vieții
satului românesc, asupra căruia dorim să ne aplecăm este, după cum remarca
Ovidiu Papadima, rânduiala – ordine creștină a lumilor.
Înțelesul acestei ordini,
spune același, ,,are foarte puțin din înțelesul apusean modern, de disciplină
constrângătoare”, ci are multe alte înțelesuri ,,mai domoale, dar nespus mai
largi” [Ibidem, p. 60]. Astfel, rânduiala nu este o ordine impusă de
oameni (cum greșit se interpretează azi, neținând seama de matricea definită de
Blaga), ci este o lege a firii, o ordine nesilită a ei. Are, deci un înțeles cosmic,
omul nu o crează și nici nu o păzește, ci i se integrează în mod firesc [Ibidem].
Rânduiala satului, a țării,
a lumii, a cosmosului este o reflexie a chipului lui Dumnezeu, este armonia
originară în care Dumnezeu le-a făcut bine pe toate. Ieșirea din rânduială este
astfel accident și dezordine, stricare a armoniei, iar restabilirea ei se face
doar ritualic, fie că e ritual precreștin cu reminiscențe până în ziua de azi,
fie că e creștin, ritualul de restaurare trebuie păstrat cu sfințenie.
Rânduiala satului nu-l cuprinde însă doar pe sătean, ci toate viețuitoarele,
sălbatice sau domestice, văzute sau nevăzute, căci toate făpturile lumii sunt
date în grija unui sfânt: păsările sunt în grija Sf. Simeon stâlpnicul, peste
lupi e Sf. Nicolae și Sf. Filip, peste gângănii e Sf. Arh. Mihail. Peste cai,
vite sau holde e Sf. Gheorghe, peste strigoi Sf. Andrei, Sf. Alexie Omul lui
Dumnezeu închide vara și iarna [Cf. Ion Ghinoiu, Panteonul românesc.
Dicționar, Editura enciclopedică, București]. Rosturile lumii se cer
respectate, iar omul trebuie să le ceară voie viețuitoarelor, spiritelor sau
stihiilor dacă vrea să se amestece în
rânduiala lor, pentru a nu strica echilibrul și ierarhiile acestora. Omul se
supune și nu dictează, stă la masă cu stăpânii puterilor lumii și se
străduiește să le împlinească voia.
Pr. Dr.
Călin Sămărghițan
