Satul – matricea gestantă a poporului român, matca perenității multimilenare a neamului; chintesența valorilor fundamentale ale identității etno-culturale a poporului nostru (IV)

Ioan Lupaş, în Voivodatul Transilvaniei şi Ioan Moga, în Scrieri istorice, mi-au lămurit realitatea istorică miraculoasă (unică în Europa) a supravieţuirii ţăranilor şi satelor libere (neiobăgizate) din Carpaţi (în cazul de faţă din Mărginimea Sibiului), prin integrarea lor, după cucerirea Ardealului de către Regatul Ungariei, teritoriul rezervă a posesiunii regale (Fundus Regius), ca grăniceri (plăieşi) meniţi a asigura graniţa de sud-est a Regatului Ungariei - ceea ce a oferit satelor din regiune şansa dezvoltării lor economice, sociale şi culturale neîngrădite de servituţile  unui regim feudal opresiv şi discriminativ şi totodată, păstrarea nealterată a obiceiurilor şi datinilor străbune, a credinţei şi riturilor precreştine şi mai târziu, creştine, până astăzi (Udatul Ionilor - la Tălmăcel, Obiceiul flagelatului cu leuşteanului şi înconjuratul monumentelor de cult creştin, într-un ritual al cetelor de feciori călare, în sensul invers mişcării aştrilor şi curgerii timpului - la Sibiel, Cetele de feciori - colindători, între Moş Nicolae şi Bobotează - în toate satele din Mărginime, Boul înstruţat - la Amnaş, fiind exemple edificatoare).

Această dăinuire necontenită, de mii de ani, în arealul Carpaţilor a ţărănimii libere, realitate socio-economică şi culturală, nemaiîntâlnită în alte ţări din Europa, constituie, indiscutabil, unul dintre miracolele istorice ale poporului român, care asigură perpetuarea unor forme străvechi de organizare a vieţii obşteşti, de continuare a unor practici, ocupaţii şi tehnici de lucru, obiceiuri şi ritualuri, care constituie arhetipuri economice, sociale şi culturale, tradiţii multimilenare, pe plan european.

Simion Mehedinţi, Caracterizarea unui popor prin munca şi uneltele sale, ne-a deschis perspectiva generoasă şi originală a descoperirii civilizaţiei populare din perspectiva progresului tehnic şi a impresionantei evoluţii tipologice a sistemului tehnic instrumental, care avea să ne ofere firul roşu  al demonstrării existenţei unei „civilizaţii tehnice” a poporului român, de o bogăţie, diversitate şi valoare documentară incomparabilă cu cea a altor popoare, în întreaga lume, fapt ilustrat de sistemul taxonomic general, cu o completitudine tipologică impresionantă, a instalaţiilor de tehnică tradiţionale: „Cine vrea să cunoască civilizaţia unui popor şi să cerce a-l caracteriza ca o variantă a omenirii, trebuie să culeagă, cu cea mai mare îngrijire, uneltele  sale şi anume în exemplare autentice, care să poarte semnul munci”.

Investigarea, zeci de ani, a acestui univers tematic, din perspectivă fenomenolgică, prin asumarea viziunii revoluţionare a lui George Vâlsan – care, în lucrarea sa, „Etnografia, o nouă ştiinţă” consideră Etnografia, „însăşi istoria culturii, înţeleasă evolutiv” - ne-a înlesnit o interpretare corectă a specificului tehnic, instrumental şi energetic, al fiecărei epoci istorice (Neolitic şi civilizaţia pelasgică, Epoca fierului şi civilizaţia tracilor şi geto-dacilor, Antichitatea romană şi civilizaţia daco-romană Epoca prefeudală şi civilizaţia românilor din mileniul migraţiilor, Feudalismul şi civilizaţia vlahilor şi românilor, în final, epoca modernă şi intrarea civilizaţiei românilor, după o catacronie îndelungată, într-un proces eucronic cu civilizaţia europeană .

Romulus Vuia, în Tipuri de păstorit la români şi Etnografie, Etnologie, Folclor, a demonstrat că adevăratele argumente ale temeiniciei românilor, în spaţiul de formare şi dăinuire multimilenară, ca şi ale străvechimii şi originalităţii neamului nostru, trebuie căutate în civilizaţia şi cultura populară a satului românesc, între acestea, arhetipul pastoral fiind cel al iernării în hotarul satelor, în „staule” şi al vărării la „stânile”din păşunile alpine ceea ce leagă şi condiţionează, esenţial, păstoritul românilor de agricultură. Evidenţiind importanţa „civilizaţiei fânului”, la români (alături de „plug”şi de „seceră”, „coasa” fiind cunoscută, în spaţiul ţării noastre, din preistorie (din epoca neolitică) şi atestată în civilizaţia metalurgică a geţilor.

Jacques le Goff, Istoria Occidentului medieval şi Bertrand Giles, Revoluţia tehnică medievală m-au ajutat să înţeleg cauzele şi contextul istoric al producerii „Revoluţiei tehnice medievale”, în secolele IX-X, în Imperiul carolingian şi ale difuzării continentale a „industriilor medievale”, generalizate, în secolele XI-XIV, în toată Europa, ca monopol feudal, preludiu al practicării transhumanţei pastorale de către românii ardeleni, cu începere din secolul XIV, în forma sa „ascendentă” şi limitată exclusiv la trupele de animale ovine (locuitorii satelor  libere din sudul Transilvaniei, de la poalele Carpaţilor Meridionali urcă muntele şi trec în Ţara Românească, pentru a ierna în câmpiile din Sud, cu o vegetaţie abundentă, asigurată de clima mediteraneană, lâna recoltată primăvara fiind transportată la spălătoriile din Ardeal, pentru asigurarea cu materiale ţesute din lână a pivelor, dârstelor şi vâltorilor, ori daracelor hidraulice, din oraşele cu populaţie germanică, privilegiată), spre deosebire de transhumanţa „descendentă”, practicată de satele vlahilor din Balcani, retrase în munţi, în secolele VII şi VIII, la invazia slavilor, care ocupă regiunile fertile ale văilor şi cele  riverane mării, în condiţiile inospitaliere ale reliefului muntos şi climei reci din munţi, care nu  asigurau condiţii de viaţă, populaţiei vlahilor, pe timpul iernilor geroase şi nici vegetaţie pentru păşunatul turmelor de animale. În timp ce aici asistăm la o pendulare regulată a întregii populaţii a satelor între satul din munţi şi „câmpia de iarnă” - închiriată în zonele joase, mai calde, în cazul transhumanţei ardelenilor, populaţia continuându-şi viaţa, acasă, în sate, după obiceiuri şi ritualuri ancestrale, turmele fiind însoţite în transhumanţă de câţiva păstori specializaţi (ciobani).

Corneliu BUCUR