Trebuie să acceptăm că
fondul latin comun din limbile popoarelor neolatine se datorează rădăcinilor
lor comune care rezidă în preexistenţa protolatinei, numită şi „latina bătrână”
sau „ausonică” ori „priscă”, aşa cum o recunoscuse chiar şi Petru Maior,
părintele teoriei descendenţei românilor din poporul glorios şi legendar al
romanilor şi a originii limbii române în limba latină (italică) literară, de
cancelarie, căreia i-au trebuit trei veacuri să se impună în Latium:
„Limbile romanice, astfel
cum ne apar în monumentele scrise din Evul de Mijloc, nu derivă din limba latină
(romană), nici pe calea filiaţiunii, nici pe calea corupţiunii ei, ci ele ni se
prezintă numai ca o redeşteptare a dialectelor vulgare ce se vorbeau încă
înainte ca limba latină/romană să se fi transformat într-o altă limbă” (Pirona
din Udine, Veneţia-Italia).
Această realitate istorică
explică unitatea impresionantă a limbii române în graiurile populare din cele
trei provincii istorice româneşti şi absenţa dialectelor regionale pe întreg
teritoriul ţării, fapt irepetabil în tot cuprinsul Europei.
Lucian G. Costi, în „Limba
Română. Naşterea şi falsurile istorice. Taina formării cuvintelor – Recuperarea
originilor reale” afirmă că „Limba română prezintă caracteristicile unui sistem
conceput riguros şi clădit cu migală şi inteligenţă superioară”.
Spre exemplificare oferim
câteva cuvinte : PORT (în care P semnifică ,,Preot”, iar ORT – ,,drept”, deci
straiul în care se înfăţişează credincioşii, în zilele de sărbătoare, în faţa
Divinităţii reprezentată de Preot); HORA (în care RA reprezintă ,,Soarele”, iar
HO însemnează interjecţia ,,Stai!”, cuvântul semnificând ritualul solstiţial,
de iarnă, al mişcărilor în cerc a celor înlănţuiţi, invocând Soarele să „stea
pe loc”/să nu apună /moară); NOROC (cuvânt format din NOR şi eufonia lui foc,
OC, semnificând „Focul din nor” – din trăznet); STEJAR (Lemnul care ţine mai
mult jarul: STĂ JAR-ul); TRAISTĂ (săculeţul ce ţine/în care STĂ TRA-iul de o zi
al omului); ZĂPADĂ (ZA semnificând zeul Zalmoxe, care APĂ DĂ); VIESPE
(VIE-tatea care SPE-rie); GĂINA ( pasărea care nu zboară dar scurmă în GA –
pământ), URS (animalul care, în pofida aspectului său, UR-că SUS), LINGURĂ
(obiectul care trebuie dus LIN la GURĂ, căci altfel se varsă conţinutul).
LUMÂNARE (obiectul care LUMINĂ ARE), OGLINDĂ (obiectul care DĂ LIN OG-FOC),
SUVEICĂ (cuvânt compus din SU – mână şi VEI – duce).
Dar printre cele mai vechi
cuvinte cu originea în onomatopee (la români, mai multe ca în toate celelalte
limbi, 265, din care s-au format cca 2000 cuvinte compuse pornind de la
expresiile onomatopeice sau definesc însuşi verbul acţiunii şi care aparţin
orizontului neolitic, supravieţuind fizic până astăzi, amintim: FUS, CĂUC,
CLONC, CAR, MAI, PIUĂ RĂSUCĂ, FĂCĂU, VÂRTEJ, ŞTEAZĂ, ŞUŞTAR, TOACĂ.
întru încercarea găsirii
ideilor şi argumentelor necesare configurării, într-o nouă tentativă modernă cu
caracter interdisciplinar, a Identităţii noastre istorico etno-culturale,
invocăm opera unuia dintre cei mai erudiţi istorici clujeni din generaţia
imediat postbelică, Augustin Deac, cu a sa lucrare enciclopedică, ,,Istoria
adevărului istoric”, o operă ştiinţifică monumentală (în două volume masive, cu
peste 1.000 de pagini fiecare, de o impresionantă erudiţie, bazată pe o
cuprinzătoare şi foarte bogată bibliografie, cu caracter interdisciplinar din
care extragem câteva aprecieri superlative aparţinând unora dintre cei mai
erudiţi şi reputaţi savanţi europeni,
privitoare la civilizaţia şi cultura românilor şi locul cuvenit ţării noastre
şi poporului român. în istoria şi cultura universală :
„Poporul român ar fi indicat
să stea în fruntea civilizaţiei spirituale a omenirii”, iar „Limba poporului
român s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pămân” (H. Hoffmann).
„Strămoşii etnici ai
românilor urcă, neîndoielnic, până în primele vârste ale umanităţii.
Civilizaţia neolitică română reprezintă doar un capitol recent din istoria
ţării” (Eugen Pittard).
„Locuitorii de la nordul
Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii omenirii” (Louis de la Vale).
„Acesta este unul dintre
cele mai vechi popoare şi cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a
neamului, fie că este vorba despre traci... de geţi sau de daci, locuitorii
pământului românesc au rămas aceeaşi din Epoca neolitică, era pietrei şlefuite,
pînă în zilele noastre, susţinând, astfel,
printr-un exemplu, poate unic în istoria
lumii, continuitatea unui neam”(Albert Armand, Nouvelle Europe, Paris,
1936).
„Cosangvinitatea vlahilor
sau românilor de astăzi cu străbuniii lor daci, de dinainte de două mii de ani,
o dovedeşte, în chipul cel mai convingător, uniformitatea înfăţişării lor
exterioare: nu numai trăsăturile feţei şi felul părului, ci chiar şi portul pe
are poporul l-a păstrat neschimbat, aşa cum ni-l arată numeroasele figuri ale
învinşilor ostaşi daci ce se găsesc pe monumentele de artă ridicate pentru
preamărirea învingătorului lor, Traian. Non datur saltus in natura! (Iulius
Jung).
Pornind de la aserţiunea lui
Mihai Ralea: „Limba exprimă caracterul intim etnic, mentalitatea specifică a
unui popor”, ne propunem, în finalul comunicării noastre, câteva consideraţii
sumare, în încercarea de a demonstra care este adevărul istoric cu privire la
străvechimea şi continuitatea multimilenară a limbii române, pornind, în
susţinerea tezei noastre de la considerentul logic că între nivelul superior al
civilizaţiei şi culturii pelasgilor dunăreni – care au făurit cea mai veche şi
valoroasă civilizaţie neolitică, sedentară, agrariană şi paşnică (nebelicoasă)
din toată lumea, şi limba elaborată şi folosită de aceştia (răspândită pe
spaţii, uriaşe euro-asiatice, ajungând până în India, prin iradierea arienilor
carpato-dunăreni, în mileniile IV-III î. Hr.) şi nivelul, conţinutul şi
caracterul limbajului construit şi folosit de aceştia, trebuie să fi existat o
corespondenţă şi armonieorganică, ştiut fiind faptul, potrivit marelui istoric german
Theodor Mommsen, că: „Limba, în epoca de formare, este imaginea fidelă şi
mijlocul de cunoaştere a treptei de civilizaţie atinsă de un popor. Marile
revoluţii ale artei şi ale spiritului sunt păstrate ca într-o arhivă din ale
cărei acte viitorul nu va întârzia să se informeze despre acele timpuri, asupra
cărora orice tradiţie nemijlocită a amuţit”.
Graţie rezistenţei
multimilenare a ţărănimii române libere şi satului arhetipal - adevăratul
miracol al istoriei noastre naţionale, ele ne-au adus, până în zilele noastre,
limba strămoşească (a moşi – moaşă şi moşi strămoşi – moşie sunt cuvintele de
substrat care demonstrează pământenirea noastră ca popor de sorginte
preistorică , Nicolae Iorga numindu-i pe români „oamenii pământului”, spre a-i
deosebi de „oamenii stepelor” şi de „oamenii apelor”) şi anterioritatea
culturii noastre arhetipale (cu milenii înaintea cuceririi Daciei de către
romani, la începutul secolului II d. Hr.), faţă de orizontul cultural roman.
Aici, în graiul nealterat al
ţăranilor şi satelor noastre de munte, care acoperă toate aspectele
civilizaţiei trăite şi modului lor de viaţă, trebuie să căutăm răspunsurile la
controversata chestiune lingvistică privind străfundurile limbii române,
identificând arhetipurile vocabularului lor, vechi de mii de ani, ştiut fiind,
de la cel mai mare lingvist român al tuturor timpurilor, autorul inegalabilului
„”Magnum Etymologicum Romaniae” că: „Un dicţionar trebuie să fie o enciclopedie
a traiului său întreg, trecut şi prezent, în limbă reflectându-se întreaga
dezvoltare istorică”.
Premiza oficială de la care
trebuie să plecăm este cea susţinută, cu vehemenţă, de peste un veac, împotriva
exagerărilor şi raţionamentelor ilogice şi inadmisibile, de către filologii
noştri, că limba română este o limbă neolatină născută prin romanizarea limbii
dacilor, în perioada ocupaţiei romane (de numai 165 ani şi pe numai a şaptea
parte din teritoriul Daciei!), vectorii latinizării dacilor, ocupaţi şi
obedienţi faţă de valorile culturii şi civilizaţiei romane, fiind administraţia legiunile romane!
Din primul moment al
abordării judicioase a acestui subiect m-au frapat câteva raţionamente
etimologiste pe care le-am respins pe temeiul unui raţionament logic,
elementar, ele frizând o incompatibilitate
şi o incorespondenţă istorică frapantă, dintre acestea enumerând doar pe
ele mai stridente, precum: acelea că: PĂMÂNTUL ar proveni din termenul militar
care numeşte pavajul castrelor romane („pavimentum”)şi nu din pelasgul „BHUMAN
– de la „HUMA,” vechi de aproape patru milenii), că SATUL ar proveni din alt termen militar
„fosatum” (de parcă satele ar fi apărut în spaţiul carpato-dunărean abia din
secolele I-II d. Hr., ctitorite de legionarii romani!), că PLUGUL ar proveni
din germanul „pflug”, prin filieră slavă
(ştiind că pelasgii au inventat agricultura cu 10.000 de ani î. Hr. iar plugul,
în forma sa cea mai arhaică datează din neolitic), că HOTARUL l-am împrumutat
de la poporul nomad al maghiarilor (raţionament la fel de „judicios” ca şi cel
care ar afirma că termenul „fluviu” l-am preluat de la beduinii din Sahara), în
sfârşit că termenul de NEAM ar proveni din „nem”(care în maghiară, înseamnă
„nimic”), că ORAŞ ar proveni din
maghiarul „varos”(când noi aveam primele oraşe în Dobrogea, cu 4.000 de ani
Î.Hr. şi în limba sanscrită - provenită
din pelasgă, avem cuvântul „var”, care înseamnă „cetate” -din care s-au format
Var-şovia, Var-na, Văr-ădia, etc.), sau
GÂND ar proveni din maghiarul „gondu”!
Potrivit teoriei
etimologiste, limba română s-ar fi format, cel mai devreme, la începutul
veacului prim, după Hristos, ca o limbă „de strânsură”, prin altoirea, pe
trunchiul limbii dacice romanizate, a
unui număr extrem de mare de cuvinte formate pe principiul etimoanelor străine,
preluate de la toate popoarele cu care am venit în contact, durabil sau
vremelnic, toate aflate într-un stadiu cultural inferior culturii şi
civilizaţiei româneşti (greci, slavi, maghiari, pecenegi, cumani, avari, turci,
sârbi, slovaci, croaţi, armeni, etc.).
Astfel, potrivit lui Al.
Graur, 58% din lexicul românesc reprezintă fondul latin, 21%, fondul slav
restul de 21%, aparţinând popoarelor vecine.
Am datora, după această
teorie, cam 40% din vocabularul nostru
uzual, popoarelor care au năvălit peste noi, ne-au exploatat bogăţiile şi
munca, dar mai presus de toate, şi-au însuşit vocabularul limbii noastre.
Raportat la întregul vocabular, lingviştii au ajuns la concluzia că doar 20%
aparţine latinii romane, pentru o cantitate considerabilă a termenilor cu
origine neelucidată găsindu-se formula „etimologie necunoscută”! (după unii,
cca. 3000 cuvinte, după alţii, cca. 4.500).
Prezumpţia noastră, bazată
iniţial numai pe îndoială (dar nu spunea, oare, învăţatul Pierre Abelard că: Singura cale prin care se
ajunge la descoperirea adevărului este îndoiala”?), s-a dovedit pe deplin
întemeiată şi odată cu aceasta, toată teoria etimologistă aruncată în aer, în
momentul aflării de lucrarea lui Ferencz Bakos, despre fenomenul aculturaţiei
lingvistice în limba maghiară (publicată la Budapesta, în anul 1982), în care
demonstrează, cu o pedanterie ştiinţifică care îl onorează, că în vocabularul
maghiar figurează 2.333 cuvinte de origine română, care acoperă 22 domenii de
activitate şi culturală (la instalarea
lor în Panonia maghiarii având, în
vocabularul curent, cca. 250-300 cuvinte!)
Într-un studiu referitor la
ponderea vocabularului slav în limba română, G. Ioniţă ajunge la concluzia că
din 1907 cuvinte româneşti, provenite din slava veche, 800 sunt preluate din
română, iar din cele 862 cuvinte provenite din limbile slave sudice (neoslave),
772 nu există în alte limbi slave, ceeace lasă loc concluziei că aparţin
fondului autohton românesc.
Trecând la analizarea
cuvintelor cele mai arhaice, constând din onomatopee (265) şi cuvinte formate
prin compunere cu onomatopee (2000), cum nu mai există în nici o altă limbă,
putem concluziona cu privire la vechimea extrem de mare a limbii române,
originile sale coborând până în paleolitic, întâile cuvinte ale omului imitând
sunetele din natură, de unde şi supravieţuirea în limba noastră a consoanelor:
ş. ţ. j. z, precum şi a vocalelor ă şi
â, situaţie neîntâlnită în nici o altă limbă latinofonă, demonstrată de verbele: a vâjâi. a râuri, a
şiroi, a ţârâi, a scrâşni, a scârţâi. a trosni, a bâzâi, a ţârâi, a piui, a
ţiui, a mârâi, a vui, a durdui, a tocăi, etc.
Dacă ne aplecăm cu atenţie
asupra lor, vom constata că majoritatea cuvintelor aparţin fondului străvechi,
al „latinei vulgare”, vorbită de poporul de rând, de locuitorii satelor, de
ţărănime, care, în cazul nostru, al românilor, nu a fost numai „ţesutul
conjunctiv” al neamului (cum spunea Ferdnand Braudelle, despre ţăranii din
Europa), ci însăşi matricea gestantă a poporului, matricea identităţii noastre
etno-culturale şi chintesenţa patrimoniului nostru etno-identitar, matca şi vlaga
neamului nostru.
Corneliu
BUCUR
