Semnificaţia teologică şi mistică a bisericii, locaș de închinare - IPS Dr. Laurențiu Streza

De la începutul creştinismului, locaşul de cult special rânduit pentru săvârşirea Sfintei Liturghii era considerat „domus ecclesiae”, locul adunării Bisericii, ca o reunire, în Hristos, a cerului şi a pământului şi a întregii creaţii, ceea ce constituie esenţa şi destinaţia Bisericii [Pr. Al. Schmemann, L’Eucharistie – Sacrement du Royaume, trad. par Constantin Andronikof, coll. „L’échelle de Jacob”, Paris,1985, p. 32; trad. rom. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 9].

În locaşul bisericesc, Hristos continuă să săvârşească în modul cel mai direct toată lucrarea Sa mântuitoare şi sfinţitoare. Locaşul de închinare este centrul liturgic al creaţiei sau locul central unde se săvârşeşte şi de unde se răspândeşte peste întreaga creaţie puterea mântuitoare a lui Hristos, prin Duhul Său cel Sfânt. El este spaţiul central al lucrării mântuitoare a lui Hristos, el este loc al prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu, Cel în Treime. Precum este în cer, aşa este Sfânta Treime şi în biserică, sau cerul e prezent în biserică. Dumnezeu Cel în Treime nu ascultă numai din cerul depărtat rugăciunile credincioşilor, ci la chemarea lor răspunde cu prezenţa şi lucrarea Lui. Întâlnirea aceasta culminează în Sfânta Liturghie, în care credinciosul ia parte la Cina Împărăţiei veşnice, împărtăşindu-se cu însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Întâlnirea cu Hristos, Care aduce şi face prezentă în om întreaga Sfântă Treime, nu este experiată de credincioşi ca persoane izolate, ci în sânul comunităţii, aducând întărirea unităţii dintre ei, o unitate ce este imprimată de unitatea treimică, o unitate ce unifică persoanele în iubire, fără riscul de a le confunda între ele [Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Locaşul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământ sau centrul liturgic al creaţiei”, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6 (1981), p. 277 ş.u.].

Nevăzuta prezenţă a lui Dumnezeu, Cel Unul în Treime, luminează şi descoperă toate în biserică. Astfel, elementele arhitectonice, icoanele, nu sunt simple simboluri, în sensul unor semne sau analogii ce fac trimitere la o realitate transcendentă despărţită de ele, ci sunt mijloace sensibile prin care se împărtăşesc creatului lucrările divine necreate. În acelaşi sens, actele liturgice nu sunt doar reprezentări, „iconizări” sau chipuri ale operei de mântuire, ci sunt forme sensibile în care şi prin care credinciosul reiterează întreaga viaţă a lui Hristos, prin harul Sfântului Duh. Aceasta face ca locaşul bisericesc să nu fie numai locul de împlinire a unor acte simbolice, ci să fie, de fapt, locaşul Sfintei Treimi, a Cărei sfinţenie transfigurează acest spaţiu şi sfinţeşte astfel prin om întreaga creaţie [Ibidem, p. 290].

Credincioşii trăiesc în biserică în alt plan al realităţii, într-o altă ambianţă decât cea a lumii naturale. Totul este transfigurat, trecutul nu mai e în biserică despărţit de prezent şi de viitorul eshatologic, între pământ şi cer nu mai este despărţire, creatul nu mai este închis în el însuşi, ci este transfigurat de necreat. Omul pătruns de Liturghie, ce experiază tainicul prezent în locaşul de cult, priveşte totul prin prisma unei vederi lăuntrice. Pentru el frumuseţea lăcaşului de cult primeşte adâncimi nebănuite, iar evenimentele iconomiei dumnezeieşti nu sunt evenimente trecute şi închise, ci prezente şi lucrătoare [Arhim. Vasile, Eisodikon. Elemente ale trăirii liturgice a misterului unităţii in Biserica ortodoxă, Stavronikita, 1974, p. 123 şi 125. În sufletul credinciosului, toate elementele arhitectonice, precum şi iconografia şi actele liturgice primesc semnificaţii adânci, bazate pe faptul că lucrarea mântuitoare săvârşită de Hristos cel întrupat provoacă în om, prin lucrarea Sfântului Duh, anamneza reală a întregii Lui vieţi, căci aceste acte rămân în Hristos cel înviat şi înălţat ca urme vii şi eficiente ce iradiază în întreaga umanitate. A se vedea: Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Locaşul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământ sau centrul liturgic al creaţiei”, postfaţă la traducerea Mystagogiei Sf. Maxim Mărturisitorul, Bucureşti, 2000, p. 85.].

Astfel, locaşul unei biserici poate fi cercetat şi apreciat şi din punct de vedere arhitectonic, stabilindu-se valoarea lui artistică, însă, aşa după cum apreciază Paul Evdokimov, înţelegerea simbolisticii lăcaşului de închinare este strâns legată şi condiţionată de experierea tainică a harului prezent în biserică: „Ca să înceapă să vorbească fiecare piatră, fiecare părticică şi ca întregul ansamblu să devină o cântare, o liturghie, trebuie să înţelegi … ideea măreaţă de biserică. Arta mută ştie să vorbească, spune Sfântul Grigorie de Nyssa” [Paul Evdokimov, L’Orthodoxie, Neuchatel,1965, trad. rom. de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu-vicar, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 231.].

În aceste locaşuri sfinţite şi sfinţitoare se constituie Biserica nevăzută, instituţia divino-umană ca Trup tainic al lui Hristos (cf. Ef 1, 23), comunitatea credincioşilor care se împărtăşesc din acelaşi potir. „Tot ceea ce se săvârşeşte aici este impregnat de prezenţa nevăzutului Dumnezeu, a lui Hristos, Întemeietorul şi Conducătorul Bisericii Sale, deoarece El Însuşi a făgăduit că «unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu, voi fi şi eu în mijlocul lor»” (Mt 18, 20) [Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală. II. Noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină, ediţia a III-a, tipărită cu binecuvântarea P.S. Dr. Casian Crăciun, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 91]. În acest sens, locaşul bisericii a fost numitcorabia mantuirii care ne conduce pe valurile învolburate ale mării acestei vieţi, spre limanul cel ceresc.

Istoricul Eusebiu de Cezareea numeşte biserica sfinţită „marele temple pe care Cuvântul etern l-a zidit în lume”, exprimând „frumuseţea Ierusalimului ceresc, a Muntelui Sion, a cetăţii lui Dumnezeu care este în cer”, unde „cete nenumărate de îngeri şi de prunci creştini cântă laudă Stăpânului lor” [Ibidem, p. 92].

Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului, din veacul al VIII‑lea, spune despre locaşul de închinare: „Biserica este cerul pe pământ, în care locuieşte şi Se preumblă Dumnezeu Care este în cer; …ea este preaslăvită mai mult decât Cortul Mărturiei al lui Moise, a fost preînchipuită în patriarhi, întemeiată pe Sfinţii Apostoli..., vestită de prooroci şi împodobită de ierarhi, desăvârşită de către martiri şi aşezată pe sfintele moaşte ale acestora ca pe un tron” [Descriere a bisericii şi talcuire mistică, P.G., 98, 384, trad. rom. de N. Petrescu, în Mitropolia Olteniei, nr. 5-6 (1964), p. 357.], iar Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă în tâlcuirea Sfintei Liturghii din Mystagogia sa că: „Sfânta Biserică a lui Dumnezeu este icoană a lumii sensibile. Ea are drept cer dumnezeiescul altar, iar ca pământ frumuseţea naosului” [Mystagogia, P.G., 91, 672A; a se vedea trad. rom. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, cosmosul şi sufletul, chipuri ale biserici, introducere, traducere şi analiză de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 2000, p. 17, precum şi textul critic publicat în: Massimo Confessore, La mistagogia ed altri scritti (=Testi Cristiani), Florence, 1931, p. 122-214.].

Biserica, locaş de închinare, este un „bun sacru”, un spaţiu liturgic, un loc sfinţit şi sfinţitor, prin lucrarea harului divin. Sfinţirea bisericii îşi are începutul în ritualul punerii pietrei de temelie, când, prin înconjurare, stropire cu apă sfinţită şi aşezarea Sfintei Cruci, care va marca masa Sfântului Altar, terenul pe care se va ridica sfântul locaş este scos din uzul comun, curăţit, sfinţit şi oferit Domnului, devenind spaţiu liturgic. Târnosirea noului locaş şi zidirea altarului, prin punere de sfinte moaşte, desăvârşesc lucrarea de sfinţire, oferindu-ne imaginea cerului dumnezeiesc coborât pe pământ. La sfinţirea bisericii: „Dumnezeu Îşi face al Său locul şi îl transformă în Casa lui Dumnezeu, iar Liturghia ia numele de dumnezeiască. Din acest centru sfânt, «asupra căruia veghează Dumnezeu, zi şi noapte» (1 Rg, 8, 29), Fiul va înălţa spre Tatăl jertfa şi tămâia rugăciunii liturgice” [Paul Evdokimov, op. cit., p. 232].

Despre biserica sfinţită, deosebită de orice locuinţă omenească, Sf. Simeon al Tesalonicului spune: „Biserica este casa lui Dumnezeu… că se sfinţeşte cu dumnezeiescul har şi cu rugăciunile cele preoţeşti, şi nu este ca celelalte case, ci este făcută pentru Dumnezeu şi pe Dansul Il are locuitor şi intr-insa este slava, puterea şi darul Lui”[ Simeon al Tesalonicului, Despre biserică şi tarnosirea ei, cap. 128, trad. rom. În vol. Tract asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, tip. de Toma Teodorescu, Bucureşti, 1866, p. 93].

 Locaşul sfinţit ne oferă imaginea întregii lumi văzute şi nevăzute, având în centru pe Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul, este chipul împărăţiei lui Dumnezeu, a Ierusalimului celui ceresc. „Biserica este… locul unde se întâlneşte cerul cu pământul, acea scară a lui Iacob care înlesneşte comuniunea Divinului cu umanul, pe treptele căreia îngerii coboară pe pământ, iar oamenii se urcă în cer, unindu-se într-un singur cor de mărire a lui Dumnezeu. Biserica-locaş trebuie să ne dea, în ansamblul ei arhitectonic şi pictural, o viziune sau imagine sensibilă a Bisericii cereşti, a «cerului pe pământ»…”[ Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 95.].

Învăţătura ortodoxă despre locaşul de închinare se află într-o strânsă legătură cu rânduielile de cult ale Bisericii, dar şi cu organizarea practică a acestuia, cu formele arhitecturale, cu pictura şi decoraţia care îl înfrumuseţează. Biserica-locaş, prin structura sa şi părţile componente, nu are doar o funcţionalitate liturgică, ci şi o semnificaţie mistico-simbolică, care întregeşte tainicul lucrărilor sfinţitoare săvârşite în acest spaţiu liturgic.