Nu o dată, Domnul Iisus
Hristos Se întâlneşte în viaţa şi activitatea Sa pământească cu familii în
diferite etape de existenţă şi în diferite momente. Prima minune a săvârşit-o
pentru o familie tânără la nunta din Cana Galileii. Mai departe, pe mulţi
dintre apostoli i-a luat ca să-i urmeze din cadrul propriilor familii. Apoi a
vindecat-o pe soacra lui Petru. Era prietenul intim al surorilor Marta şi Maria
şi al fratelui lor Lazăr. L-a înviat pe fiul văduvei din Nain şi a înviat-o şi
pe fiica lui Iair, mai marele Sinagogii. A vindecat-o şi pe fiica femeii hananeence.
Pericopa evanghelică de care
ne ocupăm acum este cea a vindecării copilului lunatic. E vorba de un copil
posedat de diavolul care-i făcea mult rău sufletesc şi fizic, punându-l în
situaţii care-i periclitau viaţa. Nemaiputând suporta tragedia acestei vieţi,
tatăl l-a luat pe copil şi l-a adus la Domnul Hristos ca să-l vindece: „Dar de
poţi ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi” (Marcu 9, 22). Mântuitorul i-a
răspuns, implicându-l direct în procesul de vindecare al propriului copil: „De
poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23).
Minunea vindecării fiului
lunatic a fost, deci, precedată de minunea vindecării de îndoială a tatălui
lui. Domnul Hristos a arătat prin această succesiune a vindecărilor că nimeni
nu se îmbolnăveşte decât în cadrul familiei, la fel cum nimeni nu se poate
vindeca decât tot în familie:
„Sfânta Evanghelie de astăzi
ne prezintă, deci, trei minuni săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos: prima
minune a fost convertirea tatălui, prin dobândirea credinţei adevărate şi
statornice, care a însoţit cererea lui, a doua minune a fost tămăduirea fiului
său prin izgonirea duhului necurat, iar a treia minune a fost vindecarea
ucenicilor de îndoiala credinţei lor, arătându-le cele două căi de întărire a
credinţei şi de biruirea a celui rău, rugăciunea şi postul” (IPS Laurenţiu,
2017, p. 172).
Felul în care părinţii se
comportă faţă de copii lor este determinant pentru sănătatea lor sufletească şi
trupească, ca şi pentru relaţiile lor interpersonale ulterioare. De felul în
care părinţii se comportă unul cu altul, depinde şi dezvoltarea posibilităţii
de structurare a lumii înconjurătoare de către copil în funcţie de modelele
parentale oferite.
Grija acesta a părinţilor
începe imediat după naşterea copilului şi, încă, înainte de naşterea acestuia
de la conceperea lui. Comportamentul părinţilor unul faţă de altul, generează
siguranţă emoţională pentru copil:
„…stimulează îmbogăţirea
vitalităţii copilului; el se umple de faptul că tatăl este resursa afectivă a
mamei, care, raportată la acesta, devine resursa afectivă a copilului” (Dolto,
2016, p. 15).
Un mediu marital sănătos
înseamnă şi un climat parental pe măsură. În familiile în care universul
emoţional nu se manifestă în mod echilibrat şi problemele nu se rezolvă
sanogen, copilul nu poate simţi propria siguranţă emoţională care să-l sprijine
într-o dezvoltare armonioasă. El nu se simte validat de către părinţii lui, nu
se simte încurajat în exprimarea liberă a simţămintelor şi, ca atare, nu poate
ajunge atât de uşor la maturizare şi independenţă personală:
„El (copilul s.n.) îşi va
dezvolta stima de sine ca o persoană stăpână pe sine (o persoană care are
capacitatea să se descurce singură), dacă cel puţin un părinte îi validează
dezvoltarea” (Satir, 2011, p. 91).
În plus, sunt părinţi care
îi folosesc pe copii pentru a-şi regla ei problemele maritale:
„Disfuncţia maritală
afectează parentajul…Dacă partenerii au o stimă scăzută de sine şi puţină
încredere unul în celălalt, ei vor aştepta de la copil să le îmbunătăţească
stima de sine, să fie o extensie a lor şi să îndeplinească unele funcţii
cruciale de îndepărtare a durerii din relaţia maritală” (Satir, 2011, p. 89).
Nefiind confirmat în
dezvoltarea lui de către proprii părinţi, copilul nu se simte liber şi caută să
facă pe plac părinţilor doar doar le va câştiga cumva atenţia şi interesul. În
aceste condiţii, stima lui de sine nu are cum să se dezvolte armonios. Acest
copil nu va avea încredere în sine, spirit de iniţiativă şi independenţă.
Dimpotrivă, dacă universul
familial este unul armonios şi prin exercitarea voinţei se reuşeşte un
autocontrol emoţional şi acţional, ca şi o ventilare echilibrată a emoţiilor şi
o amânare a impulsurilor, copilul învaţă autogestionarea emoţională, armonia şi
inter-relaţionarea sănătoasă.
Pentru ca un copil să se
simtă validat şi susţinut de părinţii lui în dezvoltarea sa, nu e nevoie de a-i permite absolut orice ci de graniţe
autentice prin intermediul cărora copilul să înveţe să-şi armonizeze nevoile cu
cele ale celorlalţi membrii ai familiei şi cu mediul cultural mai larg în care
trăieşte:
„Validarea parentală nu
implică aprobarea necritică a orice copilul doreşte să facă. Părinţii sunt
socializatorii; ei trebuie să-l înveţe pe copil că el nu este centrul lumii
lor, sau al lumii în general. El trebuie să înveţe cum să se adapteze
cerinţelor traiului familiei, cum să găsească un echilibru între nevoile sale
şi nevoile celorlalţi… . El poate ţipa şi se poate plânge de restricţii sau
reguli, dar acceptarea restricţiilor şi învăţarea regulilor este parte din
procesul de maturizare” (Satir, 2011, p. 93).
Copilul nematurizat complet
în cadrul familiei sale de origine, atunci când va ajunge să-şi întemeieze
familia lui nu va dispune de suficientă capacitate de independenţă emoţională,
astfel încât să poată ajunge să aibă relaţii armonioase şi sănătoase cu
partenerul de viaţă, fiind foarte posibil să proiecteze în acesta toate
imaginile şi problemele parentale pe
care nu a reuşit să le integreze în familia lui primară:
„Relaţia strânsă între
validarea parentală, stima de sine, independenţă şi unicitate iese la iveală
când se observă cum o persoană disfuncţională (un copil nevalidat care este
acum un adult) încă se agaţă de părinţii săi sau de figurile parentale
substitut, sau relaţionează cu partenerul său sexual ca şi cum acel partener ar
fi, de fapt, un părinte” (Satir, p. 2011, p. 104).
În acestor considerente,
putem constata acum mai clar importanţa gestului Mântuitorului Hristos Care,
înainte de a-l vindeca pe fiul lunatic, l-a vindecat pe tatăl lui. E ca şi cum
Domnul Hristos ar fi aplicat principiul: “părinţi vindecaţi, copii sănătoşi”.
Bibliografie:
1. Biblia
sau Sfânta Scriptură
2.
Francoise Dolto, Când părinţii se despart. Cum să prevenim suferinţele
copiilor, Editura Trei, București (2016).
3. Virginia
Satir, Terapia familiei, traducere de Cristian Constantinescu, Editura
Trei, București, 2011.
4. IPS Laurenţiu Streza, Din
exilul păcatului la Masa Împărăţiei. Pelerini cu
Hristos spre Înviere, prin Postul Mare, Vol. II,
Editura Andreiana, Sibiu, 2017.
Pr.
Dr. Ciprian Valentin Bîlbă
