Arhiepiscopul
Simeon al Tesalonicului precizează că biserica închipuieşte toată lumea, pentru
că Dumnezeu este pretutindeni. Sfântul altar simbolizează cele mai presus de
ceruri, unde se află scaunul lui Dumnezeu, întruchipat prin Sfânta Masă. Naosul
închipuie lumea văzută, iar partea lui de sus, pe cea nevăzută [Simeon al Tesalonicului, Despre biserică
şi tarnosirea ei, p. 113.]
Deşi este structurată în mai multe
părţi, biserica după înfăţişare este una – ne învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul.
„Naosul este un altar în devenire, iniţiat şi sfinţit prin Sfintele Taine, pe
când altarul este un naos actualizat,.ajuns la capătul acţiunii de iniţiere şi
de sfinţire”. Chiar în înţelesul de locaş de cult, biserica este o realitate
dinamică, purtând în ea ideea şi puterea creşterii, care transformă naosul
(spaţiul credincioşilor) într-un altar (spaţiul clericilor) în devenire [Pr. Prof. Ene Branişte, „Biserică şi Liturghie în
opera Mystagogia a Sfântului
Maxim Mărturisitorul”, în rev. Ortodoxia, 1981, nr. 1, pp. 16-19.].
Ordinea şi
importanţa crescândă a părţilor locaşului, pronaos, naos şi altar, toate
îndreptându-se spre Sfântul Altar, cât şi programul iconografic, care
rânduieşte ordinea icoanelor în pictura bisericii, constituie locul şi ambianţa
duhovnicească a urcuşului spiritual, pe care credinciosul l-a început din
pruncie, prin Tainele de iniţiere creştină, şi îl continuă toată viaţa. Aici
începe, se întăreşte şi se desăvârşeşte viaţa cea nouă în Hristos. „Orânduiala
topografică a locaşului constituie un fel de iniţiere gradată pentru a pătrunde
în lumea sacră” – spune P. Evdokimov [Ortodoxia, p. 233.].
În pronaos,
aproape de intrarea în biserică, sub ocrotirea iubitoare a Maicii Domnului, de
pe cupolă, prin baia Sfantului Botez, pruncul se naşte din nou pentru
viaţa în Hristos, devenind fiu al lui Hristos după har, mădular al Trupului Său
Tainic, Sfânta Biserică, şi moştenitor al împărăţiei lui Dumnezeu. Tot acum
primeşte pecetea darului Duhului Sfânt, în Taina Mirungerii,
care-l întăreşte şi-l menţine în viaţa cea nouă în Hristos. Cel născut în
Hristos prin Botez şi întărit în viaţa cea nouă prin Mirungere primeşte îndată
Sfânta Împărtăşanie, pentru a se uni cu Hristos [Vezi Nicolae Cabasila, Despre viaţa in
Hristos, trad. rom. de Pr. Prof. T. Bodogae, ed.
a II-a, Bucureşti, 1997.].
În naos,
sub înrâurirea harului mântuitor al Pantocratorului, înconjurat de cetele
îngereşti de pe cupola centrală a bisericii, şi prin rugăciunile Sfinţilor Evanghelişti,
vestitorii cuvântului mântuitor, creştinii primesc Taina Spovedaniei,
prin care Mântuitorul îi izbăveşte de păcatele ce le îngreunează călătoria şi
unirea cu El, Taina Cununiei, a binecuvântării iubirii celor doi soţi,
cu scopul naşterii de prunci închinaţi lui Dumnezeu, şi Taina Maslului, spre
tămăduire de bolile sufleteşti şi trupeşti.
Între naos
şi altar, in faţa uşilor impărăteşti, sub binecuvântarea din icoana
împărătească a Celui Care S-a jertfit şi Se dăruieşte continuu pe Sine, pentru
mântuirea noastră, se primeşte Taina Euharistiei, a unirii cu Hristos, prin
împărtăşirea cu trupul şi sângele Său, devenind purtători de Hristos. Aceasta
este ţinta finală şi şansa vieţii creştine, pentru care ne pregătim mereu prin
baia lacrimilor, Sfânta Spovedanie.
În altar,
în „sfanta sfintelor”, numai cei chemaţi şi pregătiţi primesc Taina Hirotoniei, a
consacrării în slujirea sacramentală a Bisericii lui Hristos.
În
sfântul locaş, la fiecare Sfântă Liturghie se săvârşeşte Jertfa euharistică, care
prelungeşte spre noi Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului Hristos, făcând-o
accesibilă tuturor [Ibidem.].
De la intrarea în biserică şi până în faţa uşilor împărăteşti, la Hristos
Euharistic, este drumul pe care îl face mereu credinciosul, prin lucrările
sfinţitoare ale Bisericii, aducând cu sine ofranda sa de pâine şi vin, pentru
Sfânta Jertfă. Pe masa Sfântului Altar, la fiecare Sfântă Liturghie, Hristos
Însuşi se jertfeşte pentru noi, prezentând Tatălui ofranda noastră. Maica
Domnului de pe semicalota altarului mijloceşte pentru noi şi pentru această
jertfă, care ajunge în altarul cel mai presus de ceruri.
După Sfântul
Maxim Mărturisitorul, sfinţirea progresivă a sufletului se săvârşeşte prin
integrarea omului în „Ecclesia” şi prin participarea la Sfânta Liturghie.
De aici rezultă datoria creştinului de a frecventa sfânta biserică, mai întâi
pentru că sfinţii ingeri prezenţi în ea, însemnează pe cei ce se înfăţişează
lui Dumnezeu, mijlocind pentru ei, iar apoi pentru că harul Sfantului
Duh este prezent totdeauna în acest locaş în chip deosebit la Sfânta Liturghie,
având puterea de a schimba şi de a transforma pe cel ce se roagă în locaşul
Domnului [Mystagogia, cap. XXIV, P.G., t. XCI, col. 701-704; Pr. Prof. Ene
Branişte, „Biserică şi Liturghie...”, p. 18.].
Deci,
locaşul sfânt al bisericii este un element nelipsit din viaţa spiritual a celor
ce-L caută pe Dumnezeu şi doresc să se împărtăşească din darurile Lui cele
bogate, spre a atinge piscurile desăvârşirii creştine, după Modelul Hristos.
Frumuseţea
locaşului, profunzimea rugăciunilor, bogăţia conţinutului şi armonia melodică a
cântărilor rânduielilor liturgice sunt factori care produc în sufletul celui ce
se roagă în biserică stări înălţătoare de trăire duhovnicească, pregătindu-l
pentru primirea harului divin.
Sfinţenia
Bisericii, întărită prin prezenţa lui Hristos în ea, sub forma Sfintei Euharistii,
păstrată pe masa Sfântului Altar, justifică pe deplin dragostea şi grija
deosebită a clerului şi credincioşilor de a construi şi de a împodobi Casa
Domnului cât mai frumos, ca pe cel mai drag şi mai scump locaş al lor.
Biserica-locaş
a devenit un bun sacru, un locaş de
inchinare, un spaţiu liturgic, cu tot ce-i aparţine, prin rânduiala
punerii pietrei de temelie, prin sfinţirea ei şi prin săvârşirea
continuă în ea a lucrărilor sfinţitoare.
