Aşa cum am arãtat în precedent contribuţie, Tratatul de pace de la
Adrianopol, din 1829, a
constituit o frână în dezvoltarea tranhumanţei, obligându-i pe unii economi de oi din Mărginimea Sibiului
să-şi schimbe profilul activităţii. Prevederilor acestui tratat li s-au adăugat
iernile geroase şi lungi care au urmat – inclusiv iarna cea rea din 1875 – şi care i-au obligat pe ardeleni să-şi
caute alt vad. Cei din munţii Moldovei au trecut în sudul Basarabiei, de unde o
parte dintre ei s-au îndreptat spre Crimeea, cea cu ierni blânde şi unde au
putut creşte oi de rasă superioară, ţigăi, merinos, astrahan. Alţii au rămas în
Dobrogea, stabilindu-se într-o serie de localităţi aflate între Cernavodă şi
Constanţa: Medgidia Bilbirul Mic,
Ciocârlia, Nazarcea, Cobadin, Peştera, Idrezul, Izvorul Mare etc. Datorită
acestui fapt – scriau autorii monografiei despre Săliştea Sibiului în 1990
– şi astăzi întâlnim prin oraşe şi alte
localităţi dobrogene zeci chiar sute de familii [cu nume din Mărginimea
Sibiului]: Bârsan, Chipară, Cindrea,
Dădârlat, Domnaru, Hânsa, Martin, Neda, Roşca, Schiopu, Sorescu, Şteflea,
Tâmpănaru, Vulcu etc. (Victor
V. Grecu (coord.), Săliştea Sibiului
străveche vatră românească, Sibiu, 1990, pp. 145).
De reţinut faptul că, iniţial, rasa de oaie cea
mai răspândită în Mărginimea Sibiului a fost cea ţurcană – unii îi spun şi bârsană
– cu piele groasă şi fir de lână lung, puţin pretenţioasă la întreţinere,
cu alte cuvinte, propice climei aspre de munte. După un timp, oierii care au
păşunat în zonele amintite în acest excurs, au schimbat treptat oile ţurcane cu
cele ţigăi, ba au obţinut oaia stogoşă,
prin încrucişarea celor două rase (Ibidem,
p. 146).
Deşi Cadrilaterul a devenit parte a României
numai în 1913, mărginenii au ajuns aici cu mult înainte, un exemplu fiind cel
al locuitorilor din Tilişca sibiană, care au fondat o localitatea Aidemir, la 7
km de Silistra, încă de prin anii 1860-1870. Aici, Eforia Şcoalelor româneşti a finanţat şcoli pentru
copiii românilor mocani locali, în condiţiile în care acest teritoriu era
administrat de Bulgaria, ea însăşi sub suzeranitatea otomană. Aceste şcoli se
aflau sub aceeaşi tutelă ca acele destinate aromânilor din Grecia si Macedonia.
Concret, şcoala primară din Aidemir cu predare în limba română funcţiona încă
din 1880 (Nicolae M. Nicolae, Cadrilater:
de la Aidemir la Almalau, în „Glasul.info”, (http://glasul.info/2015/04/26/cadrilater-de-la-aidemir-laalmalau/).
În
ceea ce priveşte transhumanţa, consulul austriac din Rusciuc – azi Ruse; în trecut,
în bulgară, Golyamo Yorgovo, adică
“Giurgiul Mare” – raportează că, pe la 1850, pe câmpiile ţinuturilor Silistra
şi Varna, păşunau peste un milion de oi ale oierilor români. Într-un singur an,
mai precis, în 1883, prin carantina Piua Pietrei, au trecut în sudul Dunării
159.689 oi, 8.661 capre, 73.589 cai, precum şi 264 măgari cu 1029 de ciobani
însoţiţi, beînţeles, de câinii lor. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mocani#Mocanii_.C3.AEn_Cadrilater.2C_Bugeac_.C8.99i_Crimeea).
Ar
fi interesant poate nu de analizat în acest cadru, ci doar de menționat acum,
la final, un anumit aspect al interrelației om-animal, cu referire strictă la cele
de povară (cai, măgari). Uneori se folosesc chiar un început de comenzi
articulate, referitor la acţiune sau folosind numele dat animalului. De reținut
că utilizarea semnalelor sonore nu este rezultatul dresajului lor, ci a unei
convieţuiri în gospodărie cu animalele: îngrijire, adăpostire, hrănire,
preocupări pentru sănătatea lor şi chiar relaţii afective, dar care nu depăşesc
scopul funcţional pentru care ele sunt crescute în cadrul familial al
gospodăriei. (Valer Deleanu, Semnale
sonore om – animalul de tracțiune în Țara Oltului, în ”Studii și Comunicări
de Etnologie”, XXIX, 2015, pp. 213-219, la p. 2013).
Dr. Constantin Ittu
Profesor asociat, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu
