După doctrina veterotestamentară „amintirea lui
Dumnezeu” înseamnă întoarcerea Lui spre lume, prin puterea Sa providenţială
care menţine lumea şi îi dă viaţă. Se spune că a trăi înseamnă a rămâne în amintirea
lui Dumnezeu şi a muri înseamnă a decădea din aceasta. Omul singur, coroana
creaturilor, păstrează amintirea de Dumnezeu şi prin cunoaşterea vie a lui
Dumnezeu el îşi dă seama că lumea este a lui Dumnezeu, o primeşte de la
Dumnezeu şi e chemat să o ridice spre Dumnezeu”. Amintirea lui Dumnezeu faţă de
om este „Dar de viaţă”, iar amintirea omului faţă de Dumnezeu este primirea
acestui dar al vieţii şi sporirea lui. Amintirea lui Hristos faţă de noi,
actualizată în noi prin amintirea noastră faţă de El, constituie substanţa
credinţei noastre şi a vieţii celei noi dăruite nouă. Dintru început credinţa
creştină a fost amintire şi comemorare, însă o amintire restabilită, deosebită
de memorialul naturii căzute cu iluzia „învierii trecutului”.
În cadrul Liturghiei, care este a Bisericii – Trupul
tainic al Domnului trebuie să ne amintim de Hristos, recunoscând tot ce a făcut
pentru noi, în noi şi cu noi, „aducându-ne aminte aşadar… de cruce, de groapă,
de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta
şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire”. Prin Hristos noi comemorăm trecutul
şi viitorul ca vii în noi, ca transformate în propria noastră viaţă pentru a o
îndumnezei. Prin pomenirile făcute la purtarea Sfintelor Daruri prin faţa
credincioşilor, după ce primirea şi pregătirea lor s-a încheiat, noi aducem pe
credincioşi şi ofranda lor în amintirea vie a lui Hristos, a lui Dumnezeu faţă
de noi şi a noastră faţă de Dumnezeu. „Noi ne oferim unii pe alţii lui
Dumnezeu, în Hristos şi prin acest act afirmăm că persoanele comemorate şi
oferite sunt vii, căci ele rămân vii în amintirea lui Dumnezeu”. Prin pomenire
se realizează o reunire a celor pomeniţi în amintirea lui Hristos, pătrunzând
în iubirea Sa care ne-a făcut pe toţi fraţi. Nu există deosebiri între cei vii
şi cei adormiţi în Domnul, în cadrul memorialului liturgic. Dumnezeu, în a
Cărui amintire suntem uniţi toţi, „nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor”
(Mt 22, 32).
Intrarea mare cu Sfintele Daruri este deschisă şi
încheiată de cuvintele de „comemorare”: „Pe voi pe toţi... să vă pomenească
Domnul Dumnezeu…” Ofranda credincioşilor este însoţită de mijlocirea ca
Dumnezeu să-Şi amintească de noi. Prin pomenirea pe nume a unei persoane noi
ne amintim de aceasta, adică ne-o aducem în memorie, o facem să fie vie în
mintea şi inima noastră şi în rugăciunea noastră. Pomenirea pe nume este
începutul comuniunii cu persoana pomenită, ca o necesitate implicată în natura
persoanei. Numele primit la Botez îl face pe creştin conştient de
responsabilitatea sa ca persoană, marcând chipul lui Dumnezeu din el, refăcut
prin taina naşterii din nou. Între el şi Dumnezeu se stabileşte o relaţie
personală. Păstorul cel bun Îşi cheamă oile Sale pe nume (In 10,
3). Cei renăscuţi la viaţa în Hristos şi următori ai Lui vor avea numele lor
înscrise în ceruri, după cuvântul Mântuitorului (Lc 10,
20).
După Serghei Bulgakov, în numele fiecărui creştin se
află o întrupare existenţială a cuvântului, existând o legătură între această
întrupare şi întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Izvorul cuvintelor în lume.
„Omul primeşte un nume şi se întrupează într-un nume după chipul şi asemănarea întrupării
dumnezeieşti şi a numelui ce i se dă ei”. Numele exprimă existenţa persoanei,
nu însuşiri abstracte ale acesteia, o existenţă concretă şi vie, „plină de
energie iradiantă”. Acest sâmbure unic al existenţei, când este atins prin
nume, pune în vibraţie acea persoană şi îşi trimite energia ei, potenţialul ei
de iubire spre cel ce îi rosteşte numele.
Această
revărsare produce la rândul său o mişcare de răspuns, creându-seastfel
comuniunea între aceste persoane. „Numai o persoană conştientă reacţionează la
numele ei rostit şi reacţionează pentru că se aude vizată în unicitatea ei. Şi
numai o persoană care are un nume şi deci poate primi un răspuns, se poate
adresa pe nume unei alte persoane. Dacă se întâmplă aşa cu persoanele umane,
spune în continuare Părintele Stăniloae, aceasta înseamnă că ele sunt după
chipul unei comuniuni de persoane supreme. De aceea când ne adresăm lui
Dumnezeu cu un nume care nu se poate da decât Lui, El cu siguranţă că
reacţionează ca realitatea cea mai vie, iar noi, la rândul nostru, reacţionăm
la chemarea ce ne-o face El pe nume. Noi nevorbim unul altuia pentru că aşa am
fost făcuţi. Am fost făcuţi având un nume prin care suntem siliţi să răspundem
şi să ne chemăm unii pe alţii şi să fim chemaţi de Dumnezeu şi să-L chemăm pe
El şi să-I răspundem, întărind unicitatea noastră în comuniune”. Iată de ce noi
îl chemăm pe nume pe Hristos, această invocare realizând o oarecare prezenţă a
Sa, prin puterea Numelui”, deschisă spre comuniune, şi îi prezentăm şi pe
semenii noştri, pomenindu-i pe nume, pentru ca ei să devină nemuritori în
amintirea lui Dumnezeu.
