Satul
şi ţăranul român – o monedă cu două feţe - perspectivă etnopsihologică aplicată
satului BOHOLŢ (I)
În acest material voi încerca să cuprind contribuţia
particulară, însă nu izolată, a sistemului de credinţe, manifestări şi
obiceiuri tradiţionale care se regăsesc în spaţiul existenţial al hotarului
Boholţului.
Pe urmele lui Noica, Blaga,
Bernea şi a altor gânditori, tabloul ideatic pe care-l prezint se foloseşte de
culorile universale ale satului românesc, fără ca acest lucru să însemne o
îndepărtare de aportul concret pe care Boholţul îl aduce generos în spaţiul
tradiţiei şi culturii româneşti.
Nu cred că sumedenia de
intelectuali care s-au născut pe această ,,gură de rai” au apărut din senin şi
fără vreo legătură cu valorile ancestrale ale acestei comunităţi.
O dimensiune semnificativă
va urmări şi o aprofundare etnică a înţelegerii pe Carl Gustav Jung şi
psihologia în general o aduce la nivelul perceperii inconştientului colectiv,
cu referire aplicativă directă asupra formării etosului satului nostru.
Deşi înnoirea pachetului
metodologic al cercetării vieţii populare româneşti reprezintă o preocupare de
continuă însemnătate, sunt anumite excrescenţe ermeneutice, de pildă cea bazată
pe neopozitivism, care supralicitează până la saturaţie implicarea raţiunii
iluminate în domeniul spaţio-temporal, magic şi religios, concret şi total,
întreg, al vieţii ţăranului român. Nu neopozitivismul e rău în sine, ci faptul
că poate fi socotit un panaceu. Cine altcineva, decât un „novice importator de
marfă neopozitivistă”, ar putea adresa o întrebare de acest fel: „Din câte
dealuri şi din câte văi se compune spaţiul mioritic?” (BLAGA, 1972, p. 90).
Cum ar putea cineva să
încerce să demonteze ştiinţific crezul blagian şi, îndrăznesc să cred că şi al
nostru, crez conform căruia spaţiul nostru ondulat se manifestă şi în doinele
şi în cântecele noastre. Când asculţi o doină sau un cântec popular în primul
rând pur şi simplu simţi şi trăieşti. Te încearcă anumite stări interioare pe
care nu le diseci deconstructivist sau structuralist.
Deşi, aşa cum susţine George
Călinescu, nu poţi izola creaţia populară in se de orice dimensiune şi
categorie de interpretare estetică. Cântecele populare sunt „poezii, pasibile
de critică literară, suficiente în sine” şi în interiorul lor vom întâlni toate
mijloacele specifice poeziei (rima, metafora, descripţia fantastică a realului,
muzica poetică)
Dincolo de toate,
metodologic, e mult de mers de la aceste categorii filologice până la un
pozitivism pur de tip logico-matematic. Şi asta mai ales că se eludează unul
dintre principiile matricei etnopsihologice de formare, moştenire, transmitere
şi conservare semantică a faptului de viaţă ţărănesc şi românesc, adică
preemţiunea emoţiei asupra cogniţiei. Românul mai întâi a simţit şi a trăit
lucrurile şi evenimentele de viaţă şi chiar cosmice şi abia apoi le-a acordat o
anumită semnificaţie. De fapt, psihologic vorbind, e un adevăr universal
valabil că a simţi anticipează pe a gândi.
Din punct de vedere
filogenetic (discuţiile despre evoluţionism şi limitele lui ştiinţifice le vom
lăsa pe altădată) se pare că prima dată s-a format creierul limbic sau
emoţional, deci centru al emoţiilor şi apoi a apărut neocortexul care este
răspunzător de gândire. Pentru aceasta noi oamenii mai întâi simţim şi după
aceea gândim. La început, mai înainte de zorii civilizaţiei, supravieţuirea
depindea de reacţii emoţionale rapide şi nu de procesualitatea strategică a
gândirii. Simţind frică, omul fugea înainte să-şi clarifice toate articulaţiile
situaţiei periculoase şi lucrul acesta indubitabil i-a salvat de
nenumărate ori viaţa.
Din punct de vedere
ontogenetic, lucrurile au rămas la fel, în sensul că înainte de a gândi noi
simţim. Orice ni se întâmplă şi orice auzim sau vedem într-o anumită situaţie
sau de la anumiţi oameni, trece mai întâi prin sistemul limbic şi solicită un
răspuns emoţional, pentru ca, după aceasta, să se implice cortexul prefrontal
şi decizia pe seama gândirii. Bineînţeles că e vorba de fracţiuni de secundă.
Poate că pe astfel de considerente se bazează şi vorba populară de duh după
care e bine să te gândeşti de două ori şi să acţionezi numai odată.
Ţăranul român – şi nu numai
el – nu face abstracţie de la acest mod de a vedea lucrurile. „Reprezentarea
lumii fenomenale a cerut un efort intelectual, dar ca acesta să se producă a
trebuit să aibă loc emoţii puternice; impulsurile şi emoţiile nu au organizat
nimic, dar ele au putut provoca organizarea” (BERNEA, 1997, p. 278). Întâi
emoţia şi apoi organizarea pe considerentul gândirii.
Ceea ce înseamnă că
produsele vieţii şi civilizaţiei ţărăneşti şi nu numai produsele în sine ci şi procesele sau
drumul pe care un produs l-a parcurs până la elaborarea sa finală, se compun nu
numai din strategie intelectuală ca urmare a combinatoricii gândirii. Gândirea
şi judecata ţărănească sunt eclatant prezente, dar modelând conţinutul
emoţional al multiplelor şi variatelor elemente care compun mediul de viaţă
spaţio-temporal şi cauzal al satului românesc. Emoţia apare la intersecţia
ţăranului român cu tot ceea ce-l înconjoară şi cu semnificaţiile pe care i le
conferă locului şi timpului pe care le trăieşte în registru propriu. Iar el, pe
baza emoţiei, munceşte „conceptual” la consolidarea propriei lui mentalităţi
care ia forma tradiţiei populare româneşti, corespunzând şi cu acele categorii
estetice pe care Călinescu le vedea ca pe nişte virtuţi ale creaţiei şi
cântului popular.
Cred că neopozitiviştii
care-şi pun astfel de întrebări ca cea de la începutul materialului nostru văd
doar o parte din adevăr, unilateral ştiinţifică, adică partea produsului
ţărănesc elaborat şi finit, fără să ţină însă cont de întregul proces al
elaborării produsului respectiv şi care acoperă o acoladă de timp de cele mai
multe ori extinsă inter-generaţional. Mai mult decât atât, ţăranul român reprezintă o personalitate psiho-somatică
extrem de complexă, motiv pentru care contribuţiile etnopsihologice sunt
esenţiale
Se pare că atunci când se
apleacă asupra mentalităţii şi produselor populare, ştiinţei îi lipseşte câteva
antene prin care să poată percepe acele intuiţii și date emoţionale fără de
care rezultatul cercetării este reducţionist, împietând asupra realităţii
existenţiale concrete. E ca şi cum atunci când vezi un om clătinându-se pe
picioare zici că e băut. Şi, într-adevăr, un om băut se clatină pe picioare;
dar nu oricine se clatină pe picioare e şi un om băut. Poate fi şi bolnav.
Aceasta e o lupă reducţionistă.
Dacă până acum am schiţat
câteva cuvinte despre anumite necesităţi de îmbunătăţire metodologică la nivelul
cercetării universului valoric al satului românesc şi al ţăranului român, în
ce-a de-a doua parte a abordării noastre vom vedea mai aplicat cum se reflectă
o astfel de perspectivă metodologică asupra unor fapte concrete.
Conform definiţiei general
acceptate, emoţiile pot avea un efect mobilizator sau dezechilibrant asupra
persoanei. Asta depinde de raportul lor cu raţiunea organizatoare. Ele dispun
de impuls, de pasiune, iar rolul raţiunii rezidă în gestionarea lor într-o
anumită direcţie dorită sau spre un anumit sens.
Constantin Noica spune că
„tot ce ni se întâmplă, şi de altfel tot ce se întâmplă universalului, trebuie
să capete o aşezare şi un echilibru, trebuie să fie în ceva, deasupra a ceva,
cu ceva, spre ceva. Dar un miracol, îndrăznim să spunem, al limbii române face
ca o singură prepoziţie să le înglobeze pe toate celelalte…este prepoziţia
„întru”, care cuprinde şi face posibile… toate celelalte prepoziţii, în
spaţialitatea lor exactă” (NOICA, 2008, p. 174).
Aşadar, ţăranul român caută
un sens şi o ordine în toate lucrurile care îl înconjoară imediat sau cosmic.
Asta o face pentru a-şi disciplina fricile şi, în general, emoţiile care altfel
l-ar năpădi şi i-ar face viaţa un calvar. Emoţiile vin dintr-un depozit
inconştient.
Din unghi freudian, emoţiile
se cuantifică dedesubtul pragului conştient al vieţii persoanei şi rămân acolo
în stare latentă. Tot ceea ce ne produce frică şi tot ce ne produce plăcere dar
nu este acceptat din punct de vedere al conduitei sociale, se sedimentează în
inconştientul personal al fiecărei persoane. Se pare că fantezia, visele şi
chiar unele intuiţii sunt poduri între conştient şi inconştient. Ele aşteaptă
doar ocazia existenţială favorizantă şi astfel îşi fac apariţia. Dacă nu sunt
conştientizate, adică dacă nu este clarificată originea şi mesajul lor, ele
rămân la pândă şi izbucnesc ori de câte ori au ocazia.
După Jung, alături de
inconştientul personal mai este un inconştient colectiv, un fel de moştenire
arhetipală a tuturor experienţelor umane din toate locurile şi timpurile.
Aceste experienţe, zice Jung, se transmit ereditar şi nu au fost niciodată
conştientizate de către persoana care le moşteneşte. Aceasta spre deosebire de
inconştientul personal care conţine lucruri pe care persoana le-a putut
conştientiza şi care apoi au dispărut din conştiinţă fiind uitate sau refulate.
Toate aceste lucruri,
populează şi universul interior al ţăranului român care prin efortul de a da un
sens evenimentelor şi situaţiilor din viaţa sa, îşi ordonează existenţa şi-şi
domoleşte adâncurile emoţionale ale unui trecut ancestral (inconştientul
colectiv) sau mai apropiat (inconştientul personal). „În cazul poporului român,
chiar atunci când îi cercetăm viaţa şi formele tradiţionale, suntem în faţa
unei societăţi evoluate. Dar nu e mai puţin adevărat că în interiorul său s-au
păstrat elemente şi forme foarte vechi, de înaintea erei noastre, bogate
zăcăminte depuse în timp, ceea ce face ca fenomenul ca atare să intereseze
etnologia şi, în cazul nostru, etnopsihologia” (BERNEA, 1997, p. 280).
Pentru a-şi linişti viaţa,
ţăranul român i-a fixat nişte cadre care corespund legii sau rânduielii şi care
se constituie în cauze explicative la tot ceea ce-i provoacă teamă sau
disconfort existenţial. Uneori există şi riscul ca aceste legi să nu corespundă
logicii clasice.
Dincolo sau dincoace de
orice logică, pe ţăranul român nu l-a interesat dogmatica creştin-ortodoxă care
învaţă despre atotputernicia şi atotştiinţa divină. Pentru sistemul lui de
credinţe, faptul că Dumnezeu este sensul explicativ suprem a tot ceea ce există
nu este în contradicţie cu improvizaţia unei slăbiciuni a Creatorului care ar
avea nevoie de înţelepciunea ariciului pentru modelarea lumii.
Pentru ţăran, învăţământul
suprem al parabolei este că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi, în consecinţă,
orice se întâmplă sub cer şi sub soare este sub ştiinţa şi legea Lui. Altfel
spus, ordinea pe care El o stabileşte la nivelul obiectiv de existenţă a lumii
şi pe care ţăranul român o percepe ca pe o lege universală, îi dă acestuia din
urmă senzaţia ordinii şi siguranţei subiective. Că se poate crea ceea ce noi
astăzi am putea considera ca fiind o contradicţie logică sau dogmatică, acesta
este ultimul lucru la care ţăranul român se gândea (BERNEA, 1997, pp. 281 –
283).
Cauzalitatea din spatele
lumii şi al vieţii ţăranului român depăşea cu multe nuanţe necesitatea
existenţială oarbă.
În mod obiectiv, Dumnezeu e
la cârma tuturor lucrurilor şi această obiectivitate răspunde nonsamavolnic
subiectivităţii umane care o atenuează pe prima prin acţiune ritualică şi
obicei tradiţional. Astfel, universul emoţional al ţăranului român se liniştea
şi, Dumnezeu ştie, poate că chiar mai mult decât atât.
Pr. Dr.
Ciprian-Valentin Bîlbă
