Lucian
Blaga şi „matricea stilistică” a filosofiei sale
„În faţa operei lui
Eminescu, notează filosoful ardelean, trebuie să ţinem, ca în faţa operei nici
unui alt român, seama de «inconştient» şi de «personanţele» acestuia. De aici
trebuie abordat fenomenul. În inconştientul lui Eminescu întrezărim prezenţa
tuturor determinantelor stilistice pe care le-am descoperit în stratul duhului
nostru popular, doar astfel dozate şi constelate, din pricina factorului
personal. Acel orizont al spaţiului ondulat, specific duhului nostru popular,
apare personant şi foarte insistent în poezia lui Eminescu”. Structura
eminesciană este „orizontică”, cuprinzând laolaltă elemente din simbolistica:
„dinamicii furtunoase”, a „ondulării”, „legănării”, simbolul „melancolic al
destinului”, toate aşezate într-o „altertanţă de suişuri şi coborâşuri” [Lucian
Blaga, Trilogia culturii, „Spaţiul mioritic”, p. 311-312].
De la elementele de
alternanţă şi expresie exterioară a formei culese din poezia eminesciană,
Lucian Blaga merge mai la adânc, identificând „determinarea sofianică” a
viersului. Aduce spre exemplificare poezia Luceafărul, bogată în
elemente preluate „din sistemele gnostice”. Expresia românească a liricii
eminesciene iese la lumină în chip firesc, deprinzându-se din „subconştientul”
unei gândiri de inspiraţie voievodală [Ibidem, p. 314]. Fascinat de-a
dreptul de geniul eminescian, Lucian Blaga îşi încheie expresiv meditaţia
afirmând că, odată cu Eminescu, „un adânc proces, organic-românesc, a izbugnit
din «tărâmul celălalt», graţie substanţei spirituale a poetului în primul rând,
dar nu în mică măsură şi datorită unor înrâuriri străine, care, reduse la
ultima expresie, însemnau de fapt un stăruitor apel la el însuşi. Au cântat şi
Bolintineanu şi Alexandri trecutul şi prezentul românesc, dar la aceştia totul
rămâne pe un plan tematic, decorativ, conştient, local patriotic... Poezia lui
Eminescu e clădită pe mai multe portative. Ea e plină de complexe «personanţe»
ale unor structuri inconştiente. De altfel, în asemenea aspecte trebuie să
căutăm pe Eminescu, iar nu în bietele reminiscenţe shopenhauriene-budiste, sau
în motivele brute, călătoare, care îl arată tributar romantismului rimpuriu. De
aceste împrumuturi a putut face atâta caz doar o critică incapabilă de a vedea
dincolo de materia unei opere literare. Există o «Idee Eminescu», iar aceasta
s-a zămislit sub zodii româneşti” [Ibidem, p. 320].
Specificul „matricei
stilistice” din „Spaţiul mioritic”, în baza căruia Blaga dezvoltă paradigma
identităţii româneşti, fusese însoţit de perspectiva unei experienţei
religioase „preferenţial ortodox”. Atitudinea filosofului se schimbă însă odată
cu publicarea lucrării „Religie şi spirit”, în care îşi fixează „punctul de
vedere asupra religiei în general şi a creştinismului şi ortodoxiei în
special”. De data aceasta, el „îşi propune să demonstreze varietatea
fenomenului religios, să dea o definiţie religiei, să pună în evidenţă
importanţa factorilor stilistici şi să dovedească «structura inevitabil
stilistică a fenomenului religios». El acordă un spaţiu important
misticismului, în care vede o formă superioară de religiozitate, u nmod de
exprimare «la cote înalte» a sentimentului religios, dar tratează toate formele
de religiozitate în mod egal, subordonând totul teoriei sale despre stil şi
considerând că fiecare religie este expresia particulară a unui mod de gândire,
de înţelegere propriu fiecărui popor” [Mihaela Bacali, Lucian Blaga.
Amiciţii şi inamiciţii, Ed. Ars Docenti, Bucureşti, 2015, p. 192]. Prin
această căutare cu notă generală, filosoful ardelean nu face în fapt o istorie
a principalelor religii şi curente religioase, ci evidenţiază mai degrabă
modalităţile lor de împlinire, sub notă mistică. Pentru evocarea
„religiozităţii ortodoxe”, filosoful alege ca exemplu mistica Sfântului
Dionisie Areopagitul, pe care o consideră „temeiul şi aproape suma misticei de
orientare ortodoxă” [Lucian Blaga, Religie şi spirit, Ed. Dacia Traiană,
Sibiu, 1942, p. 125].
Între altele, Blaga vorbeşte
şi despre anumite „forme de religiozitate individuale”, despre „religiozitate
fior” sau „certitudine şi supra-conştiinţă”, în cele din urmă ajungând să ofere
o „definiţie a religiei”. Aici el precizează că „prin religie fiinţa umană se
autotalizează în faţa ordinei ce şi-o revelează, adică fiinţa umană participă
la ordinea în chestine cu cunoaşterea, cu aflectele, cu voinţa, cu presimţirea,
cu intuiţia, cu imaginaţia, şi cu tot fondul subconştient al dorinţelor şi
speranţelor, al erosului său, mai mult, cu tot felul de a gândi raţional şi
iraţional, mai mult chiar, cu tot felul de a gândi şi de a simţi magic. Limita
superioară a religiozităţii am determinat-o ca rezultat al unui proces de
auto-depăşire umană” [Ibidem, p. 181]. Cu alte cuvinte, religia se
găseşte în ceea ce determină elementul supra adăugat al existenţei, fiind
ataşată spiritului în funcţie de propriile sale trăiri.
Dovedindu-se a fi departe de
adevărata valoare a credinţei ortodoxe şi cu riscul unei ingerinţe false de
principii şi supoziţii în rândul tinerei generaţii, „Poziţia domnului Lucian
Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie” a fost „contestată” vehement de teologii
sibieni, în frunte cu părintele profesor Dumitru Stăniloae. Dacă anterior
părintele profesor comentase anumite aspecte din opera filosofului, dar
niciodată la modul negativ şi contestatoriu, în 1940 publică în Telegraful
Român un studiu despre „Cosmologia domnului Lucian Blaga”. Aici găsim
exprimat regretul părintelui profesor cu privire la faptul că acest mare
gânditor al neamului nostru „nu a devenit un gânditor creştin”, depărtându-se
treptat de adevăratul ethos al credinţei ortodoxe [Dumitru Stăniloae, Poziţia
domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, p. 143]. În 1941,
părintele Stăniloae îşi reia asaltul asupra filosofiei blagiene, de data
aceasta cu un studiu publicat în Gândirea, de data aceasta „Despre
dogmă”. El dezaprobă aici anumite afirmaţii din „Eonul dogmatic”, după care
„ideile teologiei sunt creaţii ale spiritului omenesc şi că ar exista un
conflict între revelaţie şi logică. Totul porneşte de la neputinţa aceptării
suprarealităţii dogmei” [Bacali, op. cit., p. 183].
Observaţiile pe care
părintele profesor Dumitru Stăniloae le făcuse asupra conţinutului lucrării
„Religie şi spirit” sunt completate decisiv cu poziţia exprimată de Blaga
într-un interviu acordat ziarului Viaţa (26 mai 1942).
Aici filosoful vorbeşte foarte
clar de faptul că există „o confuzie care se face identificându-se ortodoxia cu
românescul, când de fapt, ortodoxia nu este decât o parte în acest românesc.
Este o religie care a fost asimilată de spiritualitatea românească, originea ei
fiind grecească şi bizantină. Spiritualitatea românească e mult mai largă, mult
mai bogată. Nu se poate face o privire asupra acestei probleme subordonându-se
ortodoxiei – această privire trebuie făcută cu ochiul clar al filosofului, care
se situează în afară de orice constrângeri, pentru a avea o impresie de
ansamblu. Or, cred că s-a putut vedea din toată opera mea filosofică de până
acum că felul meu de a gândi este profund românesc. Deci, lucrarea de care
vorbesc, nu poate fi neromânească, pentru că nu este privită prin prisma
ortodoxiei, ci prin aceea mai largă a filosofiei. Lucru acesta nu înseamnă că
ortodoxia nu-şi are valoarea ei, dar trebuie să limităm spiritualitatea
românească la o singură formă”.
Apologia pe care o face
părintele profesor Dumitru Stăniloae în această împrejurare este demnă de
spiritul mărturisitor al Bisericii din primele veacuri creştine. Disputa dintre
teologie şi filosofie, care adusese odinioară în antizetă pe Sfântul Iustin şi
pe Crescens, pe Origen şi Celsus, reiterează în perioada de vârf a gândirii şi
culturii româneşti viguarea şi curajul discursului apologetic [Prof. Dr. Remus
Rus, „Spre o teologie a religiilor în viziunea Păr. Prof. D. Stăniloae”, în
volumul: Persoană şi Comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor
Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, volum
tipărit cu Editura şi tiparul Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, 1993, p. 521].
Constantin Brâncuşi,
exponent al satului românesc
Despre trecutul satului în
care a venit pe lume cel mai mare sculptor român vorbesc şi astăzi pomelnicele,
păstrate cu sfinţenie la Sfintele Altare. Într-însele se aminteşte că, de prin
1560, Hobiţa avea statutul de sat slobozit sau „ohabă“, adică moştenire.
Această mărturie este dată mai precis de un hrisov al lui Mihnea Voievod, care
în 1584 îi înseamna astfel hotarul. În oglinda acestor documente, vatra lui
Brâncuşi era văzută ca „luminiş de păduri dese”, „sat de moşneni, răzeşi şi
clăcaşi pe moşiile Tismanei, cu podgorii şi cu păşuni stăpânite-n devâlmăşie“,
„sat de păstori şi ciobani, cu minte ageră şi-nţeleaptă, de secole-nfrăţiţi cu
cerul, munţii, apele, pământul şi drumurile, cu frumuseţea şi socoteala lor
adâncă”.
Aici, în familia lui
Nicolae-Radu şi a Mariei Brâncuşi, a văzut lumina zilei marele artist, primind
la botez numele Constantin. El face parte din ramura Bejuiconilor, neam de
oameni mărunţi de statură. Mai toţi fuseseră cioplitori sau dulgheri cu barda
în lemn. Străbunicul său a ridicat în sat o biserică, cioplind-o, de asemenea
cu barda. A făcut-o pentru clăcaşi, deşi el era moşnean. Era un gest de
mărinimie pentru aceşti fraţi ce fuseseră pedepsiţi odinioară. E bine de ştiut
că, pe la 1815, clăcaşii din Hobiţa au dat foc pădurii Mănăstirii Tismana, pe
moşia căreia munceau. Călugării greci de acolo i-au afurisit, refuzându-le
orice slujbă. Străbunicul Brâncuşi le-a ridicat atunci o biserică, care să fie
„a lor”, de lemn de pălimar crestat şi stâlpi. Era pesemne un semn de
solidaritate pentru cei ce primiseră acelaşi botez, fiii Bisericii Ortodoxe.
Jertfa sa nu a fost uitată, păstrându-se până astăzi ca exemplu în rândul
gorjenilor din Hobiţa, comuna Peştişani.
n familia sculptorului
veniseră pe lume zece odrasle, Constantin fiind al cincilea la număr. Tatăl său
a murit pe când avea doar nouă ani, cu toţii rămânând în grija mamei.
Copilăria i-a fost astfel
plină de greutăţi şi lipsuri, fiind nevoit să poarte de mic povara muncii la
câmp, a grijii animalelor. Adesea îi plăcea să culeagă pietre din râu, de
mărimi şi culori diferite, şi să le care cu săcuiul până acasă. Erau pietre
rotunjite de ape, de forme ciudate, cărora numai el le ghicea vraja,
neînţeleasă celorlalţi. Iarna se apuca să sculpteze în zăpadă tot felul de
forme spre amuzamentul prietenilor de joacă. Alteori se prindea să cresteze
beţe cu briceagul, din care meşterea fluiere.
Odată, când se dusese cu
vitele în zăvoi, şi-a meşterit acolo un fel de „colibuţă”, lângă râu, unde s-a
cuibărit şi „nu mai stătea de vorbă cu nimeni”. Pe la şase ani, a căzut
dintr-un cireş şi şi-a rupt clavicula.
A venit timpul să meargă şi
la şcoală. La Hobiţa nu erau încă posibilităţi de a învăţa carte pe atunci, aşa
că a trebuit să meargă, alături de ceilalţi copii ai satului, la Peştişani.
Dacă un timp nu putea să ajungă, fiind prins cu treburile gospodăriei, în locul
său ajungea unul dintre fraţi. După ce a crestat o bancă din clasă cu
briceagul, a fost transferat la şcoala din Brădiceni, unde era învăţător
Grigore Brâncuşi, un unchi de-al său. Aici a făcut ultimele două clase.
Dacă la şcoală ajungea rar,
Brâncuşi mergea adesea la olarii din Vădeni, unde stătea ore în şir să-i
privească cum modelează lutul în degete, pe roată, cum îl preschimbă-n
străchini, cu forme şi înflorituri străvechi. Avusese numai şapte ani când
„porni pentru prima oară în lume“. Mama l-a găsit la Târgu-Jiu şi l-a adus
acasă. În 1887, a plecat pentru a doua oară şi s-a angajat la o boiangerie. A
fost readus la Hobiţa cu degetele pline de vopsele şi arse de vitriol, pentru
ca să plece din nou, peste un an, de data asta la Slatina, unde se angajează ca
argat. Peste un an a venit în Bănie, la Craiova, unde s-a angajat ca ajutor la
un birt, fiind nevoit să muncească şi 18 ore pe zi.
„Minunea întâie a vieţii
mele. La Hobiţa, în Gorj, m-am născut, dar la Craiova, pentru a doua oară”,
afirma marele artist la senectute. Această „naştere din nou” se lega în mod
sigur de meseria prin care avea să se ridice deasupra tuturor. Dintr-o viaţă
plină de lipsuri şi de muncă istovitoare, el avea să vină în contact şi să
cunoască o serie de alţi tineri într-o condiţie asemănătoare cu a lui. În
grajdul mizer în care locuia, modela figurine de lut. O întâmplare „uluitoare”
i-a dovedit îndemânarea nemaipomenită. Într-o zi a pus rămăşag că va construi o
vioară din scândurelele unei lăzi de portocale. Nu numai că a construit vioara
sub privirile uimite ale muşteriilor din cârciuma la care lucra, dar a adus şi
un lăutar, Mihalache Lăutaru, ca să o încerce dacă are „suflet”, iar acesta a
declarat că era mai bună ca a lui.
La prăvălia lui Zamfirescu
îşi câştigă primii admiratori, la îndemnul cărora, în toamna anului 1894, se
înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din oraş. În timpul studiilor este
susţinut financiar de epitropia Bisericii Madona Dudu din Craiova şi în special
de Toma Marocneanu, unchiul lui Nicolae Titulescu şi epitrop al Bisericii
Madona, care locuia nu departe de Şcoala de Arte şi Meserii, unde l-a remarcat.
În anul 1898, termină cu
succes cursurile Şcolii de Arte şi Meserii şi se îndreaptă către Şcoala
Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti. În 1904 părăseşte România, ajungând
în cele din urmă în capitala Franţei. Definitorie în această perioadă este
experienţa pe care o are în atelierul celebrului sculptor francez Rodin. Avea
doar 30 de ani. Ştiind că „nimic nu creşte la umbra marilor copaci”, Brâncuşi
părăseşte atelierul maestrului său la data de 27 martie 1907, pentru a-şi
deschide propriul atelier. Este momentul în care artistul român trăieşte
întoarcerea cu faţa către izvoarele folclorice. De acum înainte va începe
cascada marilor realizări artistice: „Rugăciunea”, „Sărutul”, „Cuminţenia
Pământului“ etc. Toate aceste lucrări îl vor impune pe Constantin Brâncuşi pe
piedestalul lumii artistice. Din 1910 renunţă la modelaj şi pictură, pentru a
practica cioplitul direct. Una dintre operele lucrate acum este „Sărutul“ („La
Baiser“). Printre lucrările de mare valoare ale artistului mai amintim: „Muza
adormită“ (1909), „Pasărea măiastră“ (1910), „Prometeu“ (1911). Lucrează mai
apoi la o nouă operă, „unul dintre cele mai celebre şi cuprinzătoare portrete
ale secolului XX“, aşa cum spunea A. H. Barr, „Mademoiselle Pogany”, lucrare ce
a avut-o drept muză pe celebra pictoriţă Margit Pogany. „Poetul formelor
cioplite“ construieşte o vastă operă cu un complex caracter tematic.
Numai cine nu a reuşit să
treacă prin Târgu Jiu ar putea prin absurd să spună că nu a auzit de istorica
axă brâncuşiană: Masa Tăcerii – Poarta Sărutului – Biserica „Sfinţii Apostoli”
– Coloana Infinitului. Un rezumat al eternităţii care te poartă în numai câteva
clipe de la „tăcere” la „infinit”, dincolo de temporalitatea profană, prin
liturgicul tainic al spaţiului eclesial. Un spaţiu simbolic şi totodată
istoric, un loc în care trecutul nu se supune niciodată uitării, nu se ascunde
în tăcere, asumându-şi cu putere capacitatea de a intra în veşnicie, de data
aceasta prin porţile unei biserici. Alături de cele trei mari capodopere
brâncuşiene, pe aceeaşi axă, se aliniază şi Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel”. Marele scuptor a participat personal la sfinţirea sfântului locaş,
legându-se sufleteşte de acest loc pe care, din proprie iniţiativă, l-a ales
pentru a centra spaţial cele trei lucrări ale sale. Această prezenţă
„sacramentală” în plasticitatea creaţiei brâncuşiene a fost comentată în timp
de numeroşi specialişti. Iată ce spune în acest sens, cunoscutul brâncuşiolog
Ion Pogorilovschi: „Biserica «Sfinţii Apostoli» ne apare în mediul în care s-a
extins deliberat Capodopera, elementul cel mai potrivit să amâne o vreme (ca să
o individualizeze astfel) vederea Coloanei fără Sfârşit, lăcaşul creştin pregătind,
totodată, în felul său, receptarea stâlpului brâncuşian, întrucât el reprezintă
în economia Tripticului, componenta cu netă trimitere emoţională la sacralitate
şi transcendenţă, note calitative, aparţinând în special biserici. Ideea
înlăturării de pe Ax a Bisericii… credem că ar tulbura premisele originare ale
imaginării acestei creaţii de către artist, raţiunile ei ekistice şi statutul
cosmic. Căci, în regimul cel mai înalt al receptării sensibile, Memorialul lui
Brâncuşi consonează sublim cu Osia Lumii şi direcţiile cardinale, înbucându-se
dulghereşte în rosturile marii arhitecturi a universului – şi o face deodată cu
biserica pe care a integrat-o fără agresiune şi fără a se simţi în mod flagrant
agresat. Este cert că Brâncuşi a voit ca linia căii sale sacre să taie oraşul,
prin inima lui, iar inima unei cetăţi, centrul său spiritual este marcat, prin
tradiţie, de edificiul locaşului de cult” [„Sindromul drobului de sare”,
articol publicat în revista Brâncuşi, nr. 2/1995].
La 16 martie 1957, marele artist
român Constantin Brâncuşi a trecut în veşnicie în atelierul său din Impasse
Rosin din Paris. Artistul român care „în piatră, în blocul ei mut“, a simţit
„ritmurile universale“ a fost înmormântat în cimitirul Montparnasse. Satul
românesc, această realitate vie şi lucrătoare a sufletului însetat de
metafizic, a fost cântat şi iubit ca un izvor dătător de apă vie.
Părintele Dumitru Stăniloae
aminteşte într-una din însemnările sale despre „o continuitate identitară”,
referindu-se negreşit la ancestrala rânduială a existenţei poporului român, „ca
naţiune binecuvântată de Dumnezeu peste veacuri, ale cărui valori perene au
fost aşezate tot timpul sub stindardul credinţei creştine” [Vezi aici lucrarea
noastră Apologetica Ortodoxă – mărturisire şi apostolat, Ed. Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2017, pp. 333-338]. De aceea, atunci când vorbeşte despre
darul cel mai de preţ cu care Biserica încununează cultura şi spiritul naţional
al poporului nostru, marele teolog român face trimitere la dogme ortodoxe.
Rânduiala şi rostul lor nu este, prin urmare, acela de a îngrădi perspectiva de
cunoaştere şi dezvoltarea intelectuală a unui popor, ci de a desemna „un contur
generos pentru o viaţă normală” [Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Ortodoxie şi
românism”, în vol. Ortodoxie şi românism, Opere complete VIII, Ed.
Basilica, Bucureşti, 2004, p. 59].
În cele mai sus spuse am
dorit să aducem în actualitate pilda de „filosofie creştină” cu care s-a
încununat întotdeauna satul românesc. Marile noastre spirite religioase şi
gânditorii de geniu, filosofii creatori de sistem şi rapsozii dorurilor
strămoşeşti, reprezintă dovada concretă de valoare a satului românesc - arc
peste timp. Apologia şi mărturisirea acestor valori perene în faţa unei
societăţi înclinate spre secularizare şi globalizare este o datorie sfântă pe
care noi, în calitate de slujitori ai Bisericii, trebuie să o împlinim.
Pr. Lect.
Dr. Ioniță APOSTOLACHE
