Vorbind despre viața și
valorile satului românesc nu putem ocoli un cuvânt care astăzi aproape că și-a
pierdut înțelesul: mila. ,,Ordinea creștină a vieții este întemeiată pe
milostenie” [Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, Editura
Saeculum I.O., București 1995, p. 70] spune tot Ovidiu Papadima. În lumea
noastră țărănească în care ,,suntem mai curați ca fire”, țăranul arhaic a
dăruit întotdeauna celor care aveau mai puțin decât el, iar cei oropsiți aveau
parte de toată grija necesară [Ibidem]. Legătura dintre viața de aici și
cea de dincolo este făcută prin milostenie, prin ceremonii legate de ceea ce
înainte numeam ,,strămutare”. Milostenia însoțește nașterea, botezul, nunta și
moartea. Sărbătorile ,,Moșilor” de-a lungul întregului an erau prilejuri de
legătură cu cei plecați în ,,Cea lume”. De Crăciun, de iarnă, de Păresimi, de
Florii, de Joi-Mari, de Paști, De Sângeorge, de Ispas, sau, în Banat, Moșii de
Curastră (când fată vaca).
La Ovidiu Papadima mai găsim
cules un colind interesant: Sfântul Soare vede în rai/ o văcuță slabă,/
Uscată și slabă,/ Păștea livezi verzi/ Și bea ape reci/ Și cădea de slabă./ Iar
într-altă parte vede:/ ”Tot pă-l nisipiș/ Fără fir de iarbă,/ Fără pic de apă/
Vede vacă grasă,/ Grasă și frumoasă.
Iar Adam îl lămurește că
vaca slabă a fost dată de pomană fără inimă bună, și oricât de bine ar trăi și
ar paște, tot slabă rămâne căci existența ei depinde de sufletul celui care a
dat-o [Ibidem, pp. 71-72] Așadar milostenia trebuie făcută cu inimă bună
și curată. Cât am mai păstrat noi astăzi din credințele de atunci? Asta va
răspunde fiecare după înțelegerea lui; lumea raiului se construiește după
sufletul celui de pe pământ, iar dacă lumea modernă dorește să piardă ori să
batjocorească această înțelegere și concepție a lumii de dincolo, probabil că
singură și-o pierde și raiul.
Dacă am văzut că satul
românesc este prin excelență păstrătorul tradiției, am dori ca un ultim capitol
să-l dedicăm poate celui mai actual subiect: falsa antinomie dintre tradiție și
civilizație. Pentru aceasta vom face apel la un capitol esențial, ,,Tradiția
creatoare”, din cartea Puncte cardinale în haos a lui Nichifor Crainic.
Conducând orientarea
revistei ,,Gândirea” între anii 1921-1944 pe linia tradiționalismului autohton
ortodox și vorbind despre tradiție, Crainic adăuga întotdeauna ,,tradiționalism
dinamic” pentru a-l distinge de paseism [Nichifor Crainic, Gândirea...,
p. 6] și de tradiționalismul osificat al revistei ,,Sămănătorul”, inițiată de
Coșbuc și Vlahuță, cu al ei curent teoretizat și dezvoltat apoi de Nicolae
Iorga. ,,Peste pământul pe care am învățat să-l iubim din Sămănătorul, noi
vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii ortodoxe. Noi vedem substanța
acestei Biserici amestecată pretutindeni cu substanța etnică” [Nichifor
Crainic, ,,Sensul tradiției”, în vol. Puncte cardinale în haos, Editura
Timpul, Iași, 1996, p. 137].
Crainic nu a opus niciodată
tradiționalismul civilizației. În disputa cu legea imitației a lui Lovinescu,
pe care o vede antitradiționalistă, Crainic definește tradiționalismul ca
,,osatură ce păstrează trăsătura unitară în varietatea formelor unei culturi”
[Idem, ,,A doua neatârnare”, în vol. Puncte cardinale..., p. 153]. Nu
este nicidecum o forță statică, cum îl înfățișau amatorii revoluționari, ci ,,o
forță vie, dinamică, ce izvorând din veacuri înaintează torențial spre
creșterea formelor noi și cât mai adecvate ale existenței sale”[Ibidem].
Modelul său este Eminescu în care vedea întregul organism național ,,rănit și
bruscat de reformele pașoptiste” [Idem, ibidem.]. Tradiționalismul
ortodox al Gândirii va avea să pună în valoare și să proiecteze în ideal
sufletul țăranului român, să oglindească literar și artistic întreaga zestre
spirtuală a satului românesc, o spiritualitate care purta definitoriu amprenta
ortodoxiei, și care era ,,puterea propulsivă a unor noi forme de frumusețe”
[Nichifor Crainic, Gândirea..., p. 7]. Paginile revistei Gândirea
vor găzdui programatic expresiile cele mai înalte ale spirtualității ortodoxe
românești în formă poetică, în proză și în eseu, iar cronicile literare și
artistice purtau amprenta unei fine și bine conturate religiozități. Vignetele
lui Demian erau de asemenea inspirate din viața satului, orientarea revistei
fiind foarte plastic descrisă de mentorul acesteia prin comparație cu pictura
bisericească: ,,Spiritualitatea tradiționalistă nu înseamnă în nici un caz
repetare stereotipică a acelorași forme. Există vechi norme bizantine cu indicații
precise de cum trebuie figurată iconografia, indicație care merge până la
amănunte meticuloase. [...] Dar nimeni n-a împiedicat pe maeștrii geniali de la
Voroneț și Sucevița să spargă normele stereotipice, să iasă în afara zidurilor,
să pună de acord culoarea (și chiar chipurile) cu mediul cosmic înconjurător și
să creeze minunile de originalitate care alcătuiesc astăzi în lumea întreaga
valoarea artei românești. [...] Aproape tot ce e frumos și variat în această
țară, făurit de mâna omului, (afară de cioburile de strachină arheologică)
poartă semnul distinctiv al acestei spirtualități” [Ibidem.].
Finalul expunerii noastre nu
vrea să fie neapărat concluziv, dar este imposibil să nu ne încerce câteva
gânduri comparatiste. Chipul țăranului înfățișat în creațiile noastre
folclorice de căpătâi, chip admirat de toți marii noștri cercetători, este
întotdeauna străluminat de credință, dârz în nădejde, însumând elemente care
i-au înconjurat dintotdeauna existența, este un chip ce-și transcende sau măcar
tinde să-și depășească propria finalitate. Luați chipul proiectat în veșnicie
al ciobănașului mioritic (,,Tras printr-un inel/ Feţişoara lui,/ Spuma
laptelui;/ Mustăcioara lui,/ Spicul grâului;/ Perişorul lui,/ Peana corbului;/
Ochişorii lui,/ Mura câmpului”, portret ce străbate colindele, baladele și
legendele noastre populare; ori să amintim viziunea poetico-mistică a lui Blaga
(,,Pe lespezi [urechea] de-o pui, audu-se viermii/ Cu freamăt porniți pe
căile vremii/ Cu carnea noastră să se
cuminece/ Pe rând în nouă duminece”), viziune care a provocat atât de
violentele reacții ale lui Iorga din revistele vremii; și puneți aceste
sensibile descrieri în comparație cu portretele ,,filosofice” scrise și
aplaudate de gânditorii oficiali ai contemporaneității noastre (din România
gurilor știrbe, ,,a gurilor fără dinți, [...] mici hăuri în mijlocul feței,
[...] devenind sigla unei declasări umane”
[http://www.contributors.ro/editorial/romania-gurilor-știrbe/] și veți avea
imaginea stadiului la care a ajuns capacitatea noastră de proiecție cosmică a
propriei ființe, în fapt imaginea adevăratei noastre declasări.
Și atunci ce e de făcut?
Încotro satul românesc? Se mai apleacă cineva asupra lui? Îi mai are cineva
grija? Mai putem considera satul ca fiind matricea spiritualității noastre?
Mulți se vor grăbi să răspundă și să pozeze în mântuitori de circumstanță.
Multe din satele noastre arată ca acum 100 de ani. E bine sau e rău? Important
e cum arată sau ce păstrează, dacă mai păstrează ceva? Este invitația la
meditație pe care v-o lansăm. Din ce se vede, deocamdată avem doar o
certitudine: Biserica Ortodoxă Română rămâne singura instituție cu adevărat
interesată de satul românesc, singura instituție care trimite în toate satele
românești, an de an, oameni cu pregătire universitară! E mult? E puțin? E
îndeajuns?
Am putea avea surpriza ca
reflecția asupra satului românesc să devină o reflecție asupra propriei noastre
ființe, surpriza de a ne vedea propriul chip în oglinda matricei stilistice, a
formei particulare de manifestare a noastră reflectată de pelicula limpede și
calmă a acelor ape primordiale în care Dumnezeu ne-a văzut deja, încă dinainte
de începuturi, existând.
Așadar, să coborâm înspre
satul românesc ca înspre mama acasă și să urcăm spre satul românesc ca înspre cheia
de boltă pe care se sprijină cerul!
Pr. Dr.
Călin Sămărghițan
