Cum am putea înţelege altfel
cuvintele Lidiei Stăniloae, fiica părintelui: ,,Rupând legătura cu casa noastră
din Vlădeni, intram într-un anonimat, într-un (oriunde trăieşti pe acest pământ
eşti străin), aşa cum afirmă din ce în ce mai mulţi în ziua de azi, când
desacralizarea, înstrăinarea, au devenit boala secolului” [Lidia Ionescu
Stăniloae, Lumina faptei din lumina cuvântului, Împreună cu tatăl meu,
Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 200, p- 351].
Românii nu se simt legaţi
numai de satul şi hotarul lui. Ei se mişcă des în spaţiul satelor din jur din
care face parte şi satul lor ca dintr-un întreg. Azi am depăşit de mult
graniţele ţării. Cu toate acestea chipul ţării nu poate fi despărţit de chipul
celor dragi şi, în general, de chipul românesc. Faţa omului s-a imprimat în
peisajul ţării, peisajul s-a imprimat în faţa omului.
Părintele Stăniloae aduce în
discuţie cultura individualistă sau panteistă Occidentală şi spiritul de
comuniune interpersonală al culturii româneşti arătând că în Apus, Racine,
Montaigne, Goethe sau Dante rămân străini de universul spiritual al ţăranului
francez, german, italian, iar la noi Creangă e gustat de tot poporul. Creaţia
cultă occidentală s-a impus, pe de altă parte, în întreaga lume, contribuind
astfel din plin la dezvoltarea spirituală a lumii. Pentru acest motiv, până de
curând, reprezentanţii europeni ai acestei culturi priveau creaţia folclorică
drept o arheologie spirituală, considerând rămânerea la ea ca o adevărată
catastrofă culturală. Faptul că Europa şi-a schimbat astăzi discursul faţă de
această cultură populară se datorează în mare parte necesităţii de a intra în
dialog cu popoarele afro-asiatice, care au rămas la ea [Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Reflecţii despre Spiritualitatea poporului Român, Opere
Complete IX, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p. 34].
Părintele Stăniloae, în
,,reflecţiile” sale s-a oprit asupra câtorva trăsături specifice ethosului
românesc vorbind despre echilibru ca dimensiune generală a spiritului
românesc amintind de ,,Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie”, dar şi de Ion Heliade Rădulescu care a contribuit la orientarea
noastră dinspre Orient spre Occident pledând pentru menţinerea echilibrului
propriu nouă.
O altă trăsătură a ethosului
românesc o vedea în armonia complexă sau graţia şi seriozitatea în
creaţiile etnice de durată ale echilibrului nostru. Echilibrul spiritului
românesc, manifestat în exteriorizările lui mai pertinente, spune părintele,
apare ca o armonie variată din punct de vedere estetic, graţie unită paradoxal
cu seriozitatea.
Portul, melosul, dansul,
casa de locuit sau locaşul religios, sculptura şi pictura ca podoabe ale lor –
înfăţişează această armonie şi graţie unică [Ibidem, 72]. Cu această
armonie complexă, poporul român se străduieşte să sugereze prin portul lui bogăţia
armonioasă a naturii umane, complexitatea sentimentelor şi a stărilor
sufleteşti.
Fiecare regiune, ba chiar
fiecare sat şi persoană îşi manifestă o anumită originalitate în portul şi
melosul ei. Dar, există în acelaşi timp între toate aceste forme variate ale
portului şi ale cântecului o unitate pe care o simţim, dar este greu să o
definim.
Aceeaşi varietate şi unitate
se manifestă în forma casei de locuit, în sculptura stâlpilor de la porţi şi a
uneltelor în general, în încrustarea oului. Fiecare sat are forme proprii în
motivele cusute pe cămăşi, pe ii, pe catrinţe, pe traiste, în tăietura
veşmintelor, în combinaţia culorilor. Dorinţa insului de a se remarca prin ceva
propriu a stimulat imaginaţia artistică creatoare a poporului român. Dar
creaţia acestei imaginaţii, spune părintele Dumitru, s-a dezvoltat în mod
solidar. Nimeni nu vrea să iasă din legătura cu ceilalţi, căci în cazul acesta
nimeni nu va mai căuta să împrumute ceea ce aduce el nou [vezi spre
exemplificare întreg capitolul ,,Persoană şi Comuniune” din Reflecţii…
în care părintele Stăniloae analizează modul în care ţăranul roman îşi
manifestă ,,personalismul lui comunitar”, pp. 450-461].
Chiar dacă societatea de azi
e profund schimbată de cea pe care o analizează părintele Stăniloae, românul nu
vrea să se rupă din unitatea cu ceilalţi, căci atunci devine neinteresant
pentru ei. El vrea şi azi să fie ,,cineva” în comunitate, să-l valideze şi
chiar să-l preia ca model. Părintele explică: Persoana se dezvoltă în aprobarea
comunităţii, iar persoanele variate fac viaţa de comunitate interesantă, bogată
şi iubită [Ibidem, p. 452].
Această ,,validare” a
comunităţii nu se face izolat, ci în centrul preocupărilor săteşti care erau
exprimate de şezătoare, clacă, joc şi nuntă. Munca nu era văzută ca şi
corvoadă, ci era expresia comuniunii dintre participanţi, iar nevoia de
bunăstare a unei gospodării era legată în primul rând de posibilitatea de a fi
darnic, de ,,a face cinste” din ce ai. Dărnicia face ca bunurile să se
transmită în comunitate [Ibidem, p. 453].
În general în melosul şi
graiul românesc îşi găseşte expresia acelaşi uman complex, integral, profund,
delicat şi armonic, care se revelează şi în portul românesc pe care părintele
Stăniloae îl vede distinct de spiritul tuturor popoarelor.
Portul stă în strânsă
legătură cu jocul, cântecul şi viaţa. Ele formează un spectacol unic de zâmbet,
armonie, strălucind în lumina soarelui interior şi exterior, dar mai ales al
atenţiei reciproce în comuniune. Părintele explică: ,,e un spectacol oferit
într-o comuniune şi e primit de comuniunea satului, mărind şi mai mult această
comuniune” [Ibidem, p. 85].
Este uimitor cum poate vedea
părintele Dumitru întreaga lume a satului prin prisma comuniunii comunităţii.
Nu face abstracţie din această ,,cheie” nici casa de locuit şi nici curtea
românească gândite în acelaşi spirit de sinteză, cu deschiderea spre orizontul
de taină al existenţei. Curtea e împrejmuită, dar nu izolată ermetic e deschisă
spre uliţa satului arătând nevoia de comunicare. Vieţuitorii privesc de pe
prispă ce se întâmplă pe uliţă, de fapt prispa menţine deschiderea casei spre
sat şi nevoia de contact cu cei de pe uliţă [Pentru înţelegerea prispei ca
spaţiu de tăifăsuire cu Dumnezeu vezi o excelentă carte Alexandru Horia, Vorbirea
în şoaptă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 144, în care autorul
prezintă diferenţele arhitecturii sacre dintre Orient şi Occident cu aplicaţie
şi la prispa bisericii – spaţiu de taifas şi de tocmeală cu Dumnezeu până treci
,,pragul” spre ,,taina” bisericii].
Vechile biserici şi
mănăstiri prezintă o bogată sinteză de motive orientale şi occidentale
autohtonizate într-o armonie originală din care iradiază duhul de comuniune.
Părintele Stăniloae e convins că dimensiunea bisericilor româneşti nu a fost
dată în primul rând de lipsa mijloacelor materiale cât mai mult de necesităţi
de ordin spiritual explicând că, în Răsărit, biserica a fost chemată să
întreţină duhul de comuniune dintre credincioşi, să întărească în rugăciune
comunitatea satului, a obştii călugăreşti, pentru ca ea să fie întărită pe
toate planurile.
Umanitatea comuniunii,
spunea părintele, este cea mai sensibilă şi mai delicată. Domurile din Occident
sunt expresia raporturilor de forţă şi de supunere silită sau de individualism
nepăsător la alţii.
Bisericuţele noastre sunt
expresia delicateţii, transparenţei omului şi a fragilităţii operei sale în
faţa divinului, fapt care merge mână în mână cu transparenţa şi sensibilitatea
omului în raporturile de comuniune şi de familiaritate cu semenii săi [Pr.
Prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii, p. 91, vezi aceeaşi idee dezvoltată
şi la Alexandru Horia, Vorbirea...].
Pr.
Dr. Cristian MUNTEAN
