Când vine vorba despre cele
mai de seamă creaţii populare româneşti, nu putem să nu aducem în discuţie pe
marii gânditori şi trăitori ai credinţei, culturii şi spiritului strămoşesc. Cu
toţii au plecat de la sat şi oricât de departe au ajuns anterior, au păstrat
aproape de inimă şiragul de mărgăritare izvorât din zicerile bătrânilor, din
tainiţa colindelor şi cântecelor de stea, din preplinul şi preafrumosul tezaur
al Bisericii Ortodoxe. De aceea, vom încerca în cele ce urmează să creionăm
câteva coordonate ale „filosofiei satului românesc”. Vom parcurge, după a
noastră putere, amintirea marilor genii şi marilor creaţii rurale, oferită în
buchet de apologie mărturisitoare „la răscruce de vremuri”.
Într-una din meditaţiile
sale filosofice, marele nostru învăţat şi om de carte Constantin Noica vorbea
despre o realitate perenă a spiritului românesc, determinată printr-o imensă
moştenire de idei şi gânduri curate, păstrate până nu de mult sub obrocul
vremii. În această veritabilă introspecţie axiologică, legat de satul şi
sufletul românesc, Noica defineşte „trei momente culturale de culme: unul din
secolul al XVI-lea, altul din secolul al XVIII-lea, iar al treilea din secolul
al XX-lea”. În prima treaptă, ochiul istoric se lămureşte „într-o conştiinţă
orientată spre absolut, unde precumpăneşte eternul”. În cea de a doua se scoate
„la iveală criza şi nemulţumirea cu sine, pe care le trezeşte în aceeaşi
conştiinţă, precumpănirea caracterului istoric”. Nu în ultimul rând, în cea de
a treia, se încercă „o împăcare între planul eternităţii şi cel al
istoricităţii româneşti”, decantată într-o autentică „afirmaţie la luptă pentru
valorile vii ale culturii” [Constantin Noica, Pagini despre sufletul
românesc, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 12]. Marele nostru filosof şi
apologet creştin descoperă în monumentala sa lucrare „Pagini despre sufletul
românesc” trei momente providenţiale pentru istoria culturii şi a existenţei
noastre ca popor. Aceste „pietre de hotar” din tradiţia noastră românescă sunt
marcate prin gândirea şi spiritul creştin al lui: Neagoe Basarab, pentru
secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru secolul al XVIII-lea, şi Lucian
Blaga, pentru secolul XX.
Sfântul Voievod Neagoe
Basarab oferă posterităţii o moştenire a filosofiei sale existenţiale creştine
într-o sintetizează de idei şi gânduri, dovedind mai cu seamă „ce înseamnă
conflictul dintre etern şi istoric şi cum se prezintă spiritualitatea
românească în clipa în care învinge eternul”. Structurat sub formă de poveţe
către fiul său Teodosie, testamentul pravoslavnicului voievod muntean adună
numeroase sentinţe biblico-patristice, vorbind „nu numai despre puterea lui
Dumnezeu şi slăbiciunea omului, despre împăraţii cei răi pedepsiţi de Dumnezeu,
şi despre obligaţia domnitorului de a asculta marile comandamente religioase şi
morale, ci şi despre lucruri mai personale” [Ibidem, p. 15].
Elementul-cheie al
diferenţierii conceptuale dintre gândirea şi spiritul românesc din această
perioadă se arată prin „orientarea contemplativă spere eternitate”. Cu privire
la această stare de fapt, Contantin Noica spune: „Odată lumea oprită, se iveşte
obişnuit spiritul. Lumea e oprită tocmai pentru ca spiritul să aibă netezită în
faţa lui calea spre cunoaştere şi acţiune. Aşa fac toate filosofiile, chiar
dacă nu recunosc făţiş că sunt idealiste, că pun spiritul însuşi. Ce se
întâmplă însă în viziunea eternităţii de aici? Spiritul nu apare. Cugetul nu ia
cunoştinţă de sine şi nu se aşează în faţa lumii, nu reface mai bine lumea pe
care a oprit-o. În clipa când totul e tăcere, conştiinţa unui Neagoe Basarab e
cuprinsă de umilinţă şi plânge” [Ibidem, p. 17].
Cel de al doilea reper
filosofic în specificul gândirii şi spiritului românesc este Dimitrie Cantemir.
De data aceasta, paradigma existenţială este transferată critic din sfera
eternităţii spre „înţelesul şi gustul lumescului”. Gândirea marelui Cantemir
este, pe de altă parte, legată atât de umanismul apusean, cât şi de vechea
cultură bizantină. Opera sa se cuprinde în paradox. Pe jumătate apologet al
valorilor culturale şi spirituale româneşti, pe jumătate critic şi contestatar
al acestora, luminatul domn al Moldaviei caută de fiecare dată „o ieşire”. După
el „neamul românesc a ştiut să-şi conserve totdeauna neatinse legile sale
civile şi cele bisericeşti”, dar, pe de altă parte, tot el afirmă că „românul
nu se prea ţinea nici de cele dumnezeieşti. Iar când întâlneşte curaj, ştiţi ce
spune? Fatalismul e cel care le dă curaj”. În consecinţă, spune acelaşi
Constantin Noica, „Cantemir a voit pentru neamul lui o ieşire în istorie. Dar,
dinainte încă de a-l vedea pornit pe căile devenirii şi ale împlinirii
istorice, el îi judecă din perspectiva unor criterii care nu-şi găseau aici
locul. Câtă nedreptate se făcea astfel neamului românesc nu ne interesează,
nici de astă dată. E semnificativ însă faptul că nedreptatea vine de la un
român, care iese din cadrul anistoric al vieţii româneşti, spre a fixa cel
dintâi termenii conflictului dintre ceea ce este etern şi ceea ce trebuie să
fie istoric în neamul românesc” [Ibidem, pp. 25-26].
Pr. Lect.
Dr. Ioniţă Apostolache
