Dintre
preocupările din care Biserica Ortodoxă Română poate culege o serie de
învățăminte pentru redimensionarea culturii sale catehetice și pastorale,
atenția asupra satului ca vatră a mântuirii poate constitui una cu folos. Nu
doar duhovnicesc. Pentru cercetătorul atent dimensiunea spirituală a satului nu
e relevată neapărat de spusa lui Lucian Blaga- „veșnicia s-a născut la sat”- și
efortul de a evita „pan-sătismele” ieftine pentru identificarea unei structuri
duhovnicești a restaurării umanului în
creștinismul de astăzi sunt extrem de importante. Trebuie să admitem că pentru
omul de astăzi, cetățeanul prea mundan al Bisericii, satul este pecetea
aproape ancestrală a devenirii sale. Nu cred că satul a funcționat ca o
rezervație mistică și din experiențele și observațiile mele, copil de oraș dar
copilărind mult „la țară”- mai bine de 3 luni/an- satul îmi apare mai mult ca o
vână de viață vie, de viață cu tot ceea ce înseamnă ea.
Cred că
una dintre primele intuiții teoretice asupra relației satului cu spiritualitatea,
excelent calibrată tocmai prin cultura cercetării asidue a izvoarelor, aparține
lui Vasile Pârvan. În repetate rânduri, identificând o serie de pietre funerare
și inscripții, analizând o serie de informații de istorie a religiilor și chiar
de „teologie” comparată, istoricul român identifică începuturile unei vieți
spirituale avântate în vechile dave pe care le cercetează, dovedind- nu
doar prin logica discursului-că în mare parte populațiile care frământă Sciția
Minor au fundat pe lângă polisuri/ orașele importante ale istoriei și o serie
de sate civile (viscus) crescute uneori chiar la umbra lagărelor de
legionari romani (Bărboși, Piscu ori Pechea- pentru a ne desprinde strict de
Sciția și a marca și alte zone de teritoriu românesc) care în jumătatea
secolului II d.Hr se constituiau în comune rurale (territorium-
Șendreni, Bărboși, Piscu, Pechea, iar
mai spre răsărit Cosmești și alte localități din regiunea Tecuciului, Tutovei
ori din podișul Covurlui)[1].
Târguri romane- cum inspirat le denumește Pârvan- au împânzit și Dobrogea de
astăzi- Troesmis fiind în fapt territorium Troesmense (Acbunar)- multe
păstrând în podmolul lor o întreagă „literatură” în piatră despre viața
spirituală a satelor- le vom numi astfel de acum- dovedind că populația
sătească era atentă la viața spirituală în aceeași măsură cu aceea din cetăți.
O listă de zeități, fie ea și incompletă, dovedește prin registrul dovezilor
arheologice din zonă importanța unei viziuni spirituale- precreștine, creștine
și uneori aproape post-creștine- în mintea și lucrarea sătenilor de odinioară:
Jupiter cel prea Bun și prea Mare, Junona Regina, Silvan, Liber, Diana (ultimii
trei zeii ciobanilor) Osiris, Sarapis, Mithras- Sol Invictus ori alte zeități
ale Siriei de miază noapte. Dar cel mai important în abordarea subiectului
nostru ne apare o informație despre modul în care s-au amestecat zeitățile în
numele credințelor ce se amestecau: „...alăturea de credințele vechi italiene,
înfloresc aici cele nouă, romano-trace. Cinstirea morților și tovărășiile
pentru grija mormintelor (collegia funeraticia) își cer zeii,
rugăciunile și așezămintele lor deosebite. Tracii, care credeau că sufletul
omului nu se risipește odată cu trupul, iau de la Romani frumoasa sărbătoare
italiană pentru cei răposați, „ziua trandafirilor”, Rosalia. Iar Romanii
primesc de la Traci credința în zeul nemurirei sufletului, Eroul Domn (Heros
Dommus), cu tovarășa lui, Eroina Doamna (Domna, Domna Regina, Domina,
ș.a). Fiecare dintre noi se face după moarte duh nemuritor, Erou. Și răposatul,
devenit zeu vecinic, trebuie cinstit și rugat, de cei rămași încă aici pe
pământ, spre a-i apăra și ocroti pe dânșii. La sărbătoarea trandafirilor, în
miezul verei, Eroii și nemuritorii țin praznic împreună la morminte. Pe
pietrele de vecinică amintire puse celor trecuți la viața cea fără de moarte
Traco-Romanii sapă chipul Eroului, ca un călăreț vânător, cu mantia fluturând
în vânt, și, adesea, împreună cu această icoană, mai sapă și înfățișarea
praznicului viilor cu morții”[2].
Dintre analizele lui Pârvan care pot înțelepți cercetătorul asupra
satului modern și artefactelor de gândire spirituală care au apropiat mai lesne
țăranul de veșnicie paginile privind pe Sfântul Silvan Semănătorul (Sanctus
Sivanus Sator- consemnat la Ulmetum de consacrani pe piatra de jertfă a altarului)[3]
ori minunatele texte despre Rusalii[4]
ca expresie practică a gândirii religioase a țăranului din începutul satului
românesc. Pentru demersul nostru vom mai reține un fragment din „poemul”
istoric dedicat de Pârvan infuziei romane în teritoriile de azi ale României.
La capitolul Țăranii Traci din Dobrogea, Pârvan face o descriere a modului în
care culturile s-au topit una într-alta (un soi de perihoreză
ființial-culturală) și insistă asupra dacilor din Câmpia Munteană, din Moldova
și Basarabia de miazăzi: „În satele daco-romane dela Poiana pe Siret, de la
Crăsnarii de jos pe Ialomița, ori de la Tinosu pe Prahova de jos, nu se află
nici o clădire de cărămidă romană ori de peatră și, cu atât mai păuțin, vreo
peatră, scrisă. Dar se află multe cioburi de oale romane, câte-o agrafă
(fibula) de aramă, ori bani romani (...). A fost ori n-a fost viață romană
aici? Răspunsul e ușor de dat printr-o altă întrebarea: „câte orașe avem și azi
în Bărăgan?” (anul 1923, n. NC)- Nici unul. Căci ținututl acesta roditor
slujește drept o singură, uriașă, moșie, locurilor de primprejur, așezate la
drumurile cele mari, al Muntelui și Dunării, pe cari, ca la orice drumuri
umblate, cresc tot mai multe și bogate, târgurile și orașele. Cu mii de ani
înainte de Hristos toate văile Bărăganului, ca și văile apei Moldovei, au fost
locuite. Sat de sat, se înșiră, pe aceste văi unde era apă și adăpost,
așezările străvechi, pe care învățații le numesc preistorice, fiindcă
ele sunt cu mult înainte de istoria scrisă, adică de mărturiile lămurite, pe
piatră, pe aramă, ori pe alt material, ale faptelor care au fost. În câmpia
munteană și moldoveană vedem cum peste așezările cele dinainte de Greci și
Romani, cetăți de pământ minunat așezate la locuri cu privire largă de
jur-împrejur (mai ales foarte frumoase vederile de pe „cetățile” de la Poiana
pe Siret și de la Crăsanii de jos pe Ialomița), unde însă nu găsim decât
cioburi de oale rău făcute și rău arse
și unelte de cremene,- s-a așezat- adică a trăit mai departe- lumea ce
nouă, dacă-romană, tot săracă, tot de țărani, dar cu unelte de metal și vase
mai bine făcute și arse, mai frumos împodobite. Cetatea veche de pământ au
păstrat-o și au locuit-o și aceștia; dar, acum fiind mai mulți, ei s-au întins
și până departe împrejurul ei, alcătuind satul cel nou, oarecum roman (vicus)
și, tot după obiceiul roman, drumurile ce ieșeau din sat, deoparte și de alta a
căii, ei au așezat, sub movile înalte pe cei răposați. Foarte limpede este
alcătuirea aceasta nu numai la Crăsani și Tinosul, în câmpia munteană, dar
chiar în Moldova și în Dobrogea, unde vezi, din loc în loc, câte o îngrămădire
de movile și nimic altceva, zidit în piatră
ori în cărămidă primprejur. Căci toate clădirile omenești de aici, mari
ori mici, fuseseră de lemn și deci au pierit. Sunt vechile sate dace și
trace, unde țăranii localnici au împrumutat încet- încet, felul de viață
roman, dar de amestecat cu coloniștii romani cari să fi venit la ei, nu s-au amestecat. Nefiind dară aici și
Romani adevărați, cari erau pătimași după lucrul zidit, n-au fost nici pietre
nici clădiri. Dacă însă în Bărăgan, ca și în Moldova și Basarabia de șes, nu
găsim pietre scrise, din vremea
romană, nu e numai pentru că Dacii nu știau și nu aveau dorința să scrie vreo
pomenire despre ei, așa cum făceau Romanii și Grecii ci și pentru că nu aveau piatra
însăși la îndemână. Până astăzi, crucile puse celor răposați la ceas de
drum, pe meleagurile Bărăganului, sunt
adesea nu de piatră ci de trunchi mari de stejar, aleși și ciopliți ca
să fie tot așa de mari și de trainici, precum sunt lespezile de piatră, puse
pentru aceeași pomenire de locuitorii dela deal și dela munte”[5].
Juxtapus în coerență logică, acest argument explică și de ce, pentru foarte
multă vreme, nu avem de a face în descoperirea arheologică privind satul
românesc cu o arhitectură eclesială de piatră și de ce, în foarte multe locuri
(inclusiv în Șcheii Brașovului) alcătuirile de șiță de lemn vor orna
altarul creștin al comunității. Și de ce anume stâlpii de la mormântul celor
tineri, nenuntiți, vor păstra- până azi- semne ale ancestralului în
semnificația lor. Desigur că satul nu este numai ritual de înmormântare dar
cercetarea acestuia poate oferi o serie de amănunte despre viața cotidiană a
satelor din epoca istoriei primare românești[6].
Merită
amintită perioada romană cu atâta insistență? Credem că da. În ce privește
viața rurală vecină cetăților de odinioară amintim că fenomenul s-a păstrat
pentru multă vreme. Ne amintim, de exemplu, că Șcheii Brașovului- un soi de sat
satelit cetății Coroanei- este o construcție etnică dezvoltată în văile de la
poalele Tâmpei. După unii istorici, inclusiv Mușlea, ca și după tradiția orală
păstrată încă pe Costa Tâmpei, așezarea se dezvoltă dintr-o veche tabără romană
(templum roman) a unor veterani aflați aici la refacere. Descoperiri noi legate
de Pietrele (Chietrile) lui Solomon (o veche așezare neolitică care urcă spre
secolele romane) vin să argumenteze și arheologic ceea ce în planul
argumentării orale era deja evidențiat. Cum locuri ale Șcheilor- masa
Generalului ori poiana Zânelor- deși sunt argumentate cu evenimente
recente (multe din Primul și al Doilea Război mondial-exemplu locul numit Piciorul
Boului) țin mai ales de momentele de început ale locuirii. Lor se adaugă
altele noi- Fântânița Popii ori Podul Dracului- dovedind o geneză
populară a numirilor locale dar și o continuitate în nevoia de a denumi axele
prin care vatra satului se identifică în veșnicie.
Cum
poate evidenția catehetul aceste aspecte? În primul rând prin recurgerea
la un volum incredibil de literatură. Pornind de la Miorița, care dispune de un
laborios Dosar Mitologic de lectură cum șade bine oricărei capodopere[7],
fie că urmărim construcția satului-clopot, universal și mitic (Liviu Rebreanu
ori George Coșbuc), fie că ne lăsăm purtați pe filele vii ale amintirii
copilăriei- precum în Amintirile lui Ion Creangă și cu toată fabula
înveșnicită de basmele sale- ori reidentificăm bizantinismul cromatic al
satului dobrogean (Fănuș Neagu[8]
ori Alexandru Ivasiuc[9])
ne aflăm în plin proces de re- decodare a unor norme de relevare a vetrei ca
sumă de axe etnice.
Pr.Conf.Univ.Dr. Constantin NECULA,
Facultatea de Teologie „Sf. Andrei Șaguna”, Sibiu
[1] Vasile Pârvan, Începuturile vieții romane la Gurile Dunării,
Editat și tipărit de Cultura Națională, București, 1923, pp. 134-135
[2] Idem, pp.166-167. Lucrarea lui Pârvan propune și o reprezentare a
acestui soi de reprezentare (figurile 40-46) o incredibilă istorie în piatră a
unei gândiri din care putem înțelege finețea și fragilitatea gândirii
„săteanului” de veacuri adormit asupra propriei sale nemuriri.
[3] Idem, pp. 173-174
[4] Idem, pp. 174-177. Acestui text se adaugă o serie de texte reunite sub
titlul Rosalia în volumul Memoriale , Ed. Cultura Națională,
București, 1923, pp. 91-157. Poate cea mai relevantă argumentare a ideii de a menține
titulatura de Rusalii praznicului Pogorârii Duhului Sfânt în contextul
fundamentării genezei unei sărbători creștine în manifestarea pre-creștină a
unui moment al istoriei Mântuirii și argumentării unei geneze de gândire
neîntrerupte de milenii în conștiința omului-țăran de pe teritoriul actual al
României.
[5] Pârvan, Începuturile, ed. cit, pp. 203- 206.
[6] Merită amintite aici actele unor Congrese Internaționale de Arheologie
Funerară publicate de Institutul de Studii Eco-Muzeale din Tulcea, Consiliul
Județean Tulcea și Asociația de Studii în Arheologia Funerară: Tombes
tumulaires de l’Age du Fer dans le Sud -Est de l’Europe. Actes du Colloque
International d’Archeologie Funeraire, Tulcea, 2000, 232 pg.; Practique
funeraires dans l’Europe des XIIIe-IV-e s.av. J.-C. Actes de III-e Colloque
International d’ Archeologie Funeraire, Tulcea, 2000, 246 pg; Practique
funeraires et manifestasions de l’identite culturelle (Age du Bronze et Age du
Fer), Actes du IV-e Colloque International d’Archeologie Funeraire, Tulcea,
2006, 276 pg. remarcabile diagnoze de substanță spirituală în ce privește zona
rurală a începutului vieții organizate pe teritoriul danubian.
[7] Petru Ursache, Miorița. Dosarul Mitologic al unei capodopere,
Ed. EIKON, 2015, 295 pg.
[8] A se vedea Andrei Grigor, Fănuș Neagu. Monografie, antologie
comentată, receptare critică, Ed. Aula, Brașov, 2001, 110 pg.
[9] A se vedea Sanda Cordoș, Alexandru Ivasiuc. Monografie, antologie
comentată, receptare critică, Ed. Aula, Brașov, 2001, 80 pg.
