Dacă în Occident vitraliile ţin locul
geamurilor uriaşelor biserici, dar se pierd în imensitatea spaţiului şi sunt
greu accesibile vederii amănuntele scenelor pe care le reprezintă, la noi ele
au devenit icoane în case, spune părintele sporind intimitatea şi atmosfera de
taină şi de pace, adâncind reflecţia şi umanitatea membrilor familiei.
Fragilitatea lor, pusă la îndemână imediată a mărit delicateţea interiorului
casei şi a celor ce umblau cu ele.[1]
Părintele e convins că imaginaţia
creatoare a poporului român manifestată înainte pe planul culturii populare
poate deveni o forţă creatoare explozivă pe planul unei culturi mai înalte la
care aspira Lucian Blaga.[2]
În sensul acestei ,,dezvoltări
creatoare explozive” ar fi interesant de privit ,,evoluţia” acestui demers prin
prisma lui Blaga unde ,,copilăria” are înţelesul de ,,vârstă adoptivă” a unei
întregi colectivităţi prilejuind ,,cultura minoră” şi ,,maturitatea”, ca vârstă
adoptivă ce produce o ,,cultură majoră”. Aici se dezvoltă relaţia sat-oraş care
impune şi întrebarea părintelui Stăniloae: în ce măsură imaginaţia creatoare a
poporului nostru manifestată în port, cântec, joc, artă manuală se va mai putea
manifesta în mediul urban în condiţiile unei tehnologizări masive.[3]
O altă trăsătură a ethosului românesc o
vede părintele în ,,luciditate şi
duioşie” vorbind despre natura paradoxală a sufletului românesc ce
sintetizează luciditatea şi realismul occidental cu realitatea intuitivă şi
trăirea fiinţială a Orientului. La român, luciditatea e în acelaşi timp şi
duioşie. Căci duioşia e o luciditate a inimii care luminează şi realizează
starea normală a domeniului interpersonal. Românul înţelege compătimind, spune
părintele, şi compătimeşte înţelegând. El este înţelegător în sensul duios sau
afectiv al cuvântului, pentru că e inteligent; sau e inteligent pentru că
,,înţelege” în sensul afectiv al cuvântului.[4]
Cine mai vorbeşte astăzi de inteligenţa
românului? Ideea de azi se ,,învârte” în jurul hoţiei, nesimţirii şi lipsei de
morală cu care e ,,înzestrat” românul.
Părintele aminteşte de o formă specială
a lucidităţii: ,,deşteptăciunea românească” privită ca o nuanţă practică, a
omului care înţelege situaţiile şi le face faţă indiferent de complexitatea
lor.
Părintele aminteşte apoi de ironie şi umor – alte trăsături ale ethosului românesc care stau într-o
continuitate cu deşteptăciunea. Ironia atestă un ascuţit spirit de observaţie,
o fină sesizare a oricărei trăsături ce se abate de la măsura cuvenită, un
uimitor dar de a caracteriza acea abatere, prin porecla corespunzătoare.
Umorul deţine un loc la fel de important în viaţa poporului român.
Părintele îl vede ca zâmbet aproape permanent prin care se exteriorizează
spiritul lui. Prin el românul manifestă o robusteţe de spirit nedoborâtă de
greutăţile vieţii, este forma lui de luptă. Dacă întâlnirea e o sărbătoare,
zâmbetul exprimă bucuria acestei sărbători.[5]
Nu putea lipsi din acest Panteon al
ethosului românesc: dorul văzut ca simţire acută a absenţei celor dragi. În dor
se trăieşte o prezenţă acută a celor absenţi. Dorul transfigurează persoana
iubită sau, mai degrabă, e ochiul care vede sau actualizează aura
transfiguratoare care învăluie o persoană.
Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al
poporului nostru şi, poate, cu al popoarelor din Estul şi Sud-estul Europei,
părtaşe la aceeaşi spiritualitate traco-slavo-bizantină.[6]
Alături de dor, păritele vorbeşte
despre omenie, un cuvânt cu un sens
puternic doar în limba română pentru că e legat fundamental de om. Ea are multe
sensuri şi e prezentă în mod difuz într-o mulţime de însuşiri ale poporului
român. E un nume general pentru toate relaţiile cinstite, sincere
înţelegătoare, lipsite de gândul înşelării semenilor. A fi ,,om de omenie”
înseamnă a fi om adevărat.
Părintele e convins că omenia
reprezintă pentru poporul român trezvia deosebită la umanitatea şi la
comuniunea în umanitate, reprezintă conştiinţa unităţii umanităţii şi a
comuniunii în ea, ca valoare supremă imanentă şi criteriul oricărei valori. Dar
aceasta înseamnă că în umanitate şi în comuniunea în ea este străvezie şi eficace adâncimea ultimei taine a
existenţei.[7]
O altă trăsătură care vizează aspectul
comunitar al românului de la sat este ospitalitatea văzută în raporturile cu
străinii prin prizma cărora se vede şi conştiinţa propriei valori. Trebuie
remarcat în tot acest studiu despre trăsăturile ethosului românesc profunda
cunoaştere a nenumăratelor nuanţe care modifică spiritul românului în funcţie
de împrejurările trăite pe care le dezvoltă cu multă meticulozitate părintele
Stăniloae, având vocaţie de bijutier în analiza complexităţii fenomenului etnic
românesc.
Nu putea lipsi dintre aceste trăsături
,,universalul” ca deschidere a sufletului românesc spre toate creaţiile
spiritului uman de pretutindeni. E deschis spre Occident dar are legături şi cu
Orientul. Se interesează de tehnică, dar şi de cultura spirituală. Asimilează
şi adaptează orice tendinţă literară şi artistică, primeşte tot ce capătă
undeva o importanţă dar autohtonizează totul.
Părintele Dumitru sesizează unele
aspecte care merită amintite şi aici. Influenţa calvină am folosit-o pentru a
introduce limba română în Biserică şi în scrisul nostru şi nu pentru a ne
însuşi calvinismul. Ne-am folosit de iluminism pentru a pune poporul la curent
cu cultura contemporană şi a-i ascuţi conştiinţa naţională, nu pentru a ne
însuşi un naţionalism individualist, cum au remarcat cercetătorii mai noi ai
iluminismului românesc.
Călugării noştri s-au folosit de
cunoştinţele de limbă greacă pentru a traduce minunatele texte de
spiritualitate bizantină. Legătura cu Bizanţul a stimulat pictura mănăstirilor
noastre şi atmosfera de comuniune dintre credincioşii adunaţi în ele.
Autohtonizarea românească este văzută
de părintele Dumitru ca o încadrare a influenţelor străine în echilibrul şi în
interpenetrarea stărilor sufleteşti bogate şi contradictorii, care constituie
dominanta spiritului românesc. Doar datorită acestei însuşiri spiritul românesc
se face apt să asimileze orientări şi creaţii atât de variate şi de
contradictorii.[8]
Ca o ultimă trăsătură a dimensiunii
ethosului românesc părintele se opreşte asupra spiritualităţii transfiguratoare
a satului românesc integrând toate trăsăturile menţionate până aici în vatra
satului românesc.
Părintele recunoaşte că toate formele
de manifestare naţională se resimt de prezenţa credinţei creştine în ele, de
simţul ei de taină, de unirea lor în ea, de moralitatea curată şi de spiritul
viu al comuniunii. Aceste ,,forme de manifestare naţională” sunt pervertite în
satul românesc de azi pentru că satul şi-a pierdut în modernitate legătura cu
credinţa. Poate de aceea nu mai simţim în mod natural profunzimea tradiţiilor
strămoşeşti legate de viaţa satului: cântecul, jocul, portul, obiceiurile de
nuntă şi înmormântare, pentru că şi-au pierdut izvorul comun care era credinţa.
În virtutea ei toate aveau sens pentru că erau transfigurate de curăţenia
credinţei. Comunitatea din jurul
bisericii împiedică pe ţăranii noştri să se exprime în cuvinte necuviincioase.
Fiecare are grijă să ,,nu se facă de râs în sat” şi fiecare este preţuit pentru
ceea ce aduce propriu în viaţa satului: prin firea lui glumeaţă, prin pilda de
hărnicie, de seriozitate morală etc.[9]
Poporul român n-ar putea formula un
sistem filosofic plin de neîncredere în comunitate asemenea celui al
existenţialismului occidental. Comunitatea românească stimulează destoinicia,
gândirea personală şi imaginaţia insului, pentru a-l face să aducă ceva nou şi propriu
în viaţa comunităţii, e de părere părintele Stăniloae. Nu ştiu dacă în
condiţiile de azi, în care mentalitatea individualistă occidentală a pătruns
mai mult decât necesar şi în lumea satului mai putem vorbi de acea comunitate
,,genuină” lipsită de extravaganţele păgubitoare bunei cuviinţe şi rânduieli.
Cu toate acestea n-ar trebui să abdicăm
de la valorile comunităţii pe care o putem relansa de la sat spre oraş, în
cadrul căreia persoana deschide ochii vii şi iradianţi asumându-şi comunitatea
de viaţă. În comunitate omul trăieşte viaţa integrală a umanităţii, care se
înviorează ca şi comuniune. Părintele Dumitru e conştient că doar din această
umanitate integrală creşte insul ca om întreg, şi el, la rândul său, contribuie
la întregirea umanităţii ca şi comuniune. Ar fi inutil de amintit traumele
copiilor abuzaţi, a familiilor lipsite de iubire şi înţelegere, a cuplurilor
divorţate ce au pierdut legătura de comuniune.
Tranziţia de la oraş la sat şi de la
sat la oraş a creat mereu momente de răscruce şi de criză în ceea ce priveşte
formele tradiţionale de comunitate ale insului, fie că vorbim de familie,
rudenie, sau naţie, văzute ca forme de comunitate organică în Orient.
Occidentul a căutat să pună în locul
comunităţilor organice forme organizatorice de comunitate dependente, în
aparenţă, de voia individului: instituţii de învăţământ, intreprinderi
productive, asociaţii de tot felul. Părintele Dumitru e convins că acestea nu
creează unitatea intimă/organică de care are nevoie individul. Ele îşi împlinesc
un rost de susţinere spirituală a individului numai când se sprijină pe
comunităţile organice naturale (familie, rudenie, naţie).
În acest context ,,reflecţiile” despre
sat ale părintelui Stăniloae îşi găsesc valabilitatea. Ele exprimă nevoia
poporului nostru de a nu pierde ,,încadrarea în comunităţile organice” după
chipul individualismului occidental ci să adapteze viaţa oraşului unor forme de
comunitate organizate legate de comunităţile organice, având ceva din
intimitatea lor.[10]
Spiritul românesc îşi poate actualiza
viaţa de comunitate, familiaritatea lui comunitară chiar în complexitatea mult
sporită a oraşului modern.
Spaţiul din jurul blocului - spune
părintele - poate deveni uliţa satului, cartierul poate lua locul satului.
Mărimea blocului este menită să adapteze omul la dimensiuni mai mari, lărgind
viziunea omului despre comunitatea căreia îi aparţine.
Numai în această viaţă de comunitate
omul îşi va găsi identitatea lui personală şi va simţi că înseamnă ceva pentru
o seamă de persoane.
Într-o modernitate care îşi dispută
extremele între un sincretism religios şi fundamentalism religios, între
secularizare şi setea de spiritualitate autentică, între
globalism/cosmopolitism şi multiplicarea atitudinilor naţionaliste şi a
conflictelor interetnice, părintele Dumitru Stăniloae ne ,,racordează” la
valorile tradiţionale ale satului printr-un suflu nou ce ţine de redescoperirea
,,tainei persoanei”.
Pr. Dr. Cristian MUNTEAN
[2] Vezi pe larg:
,,Elogiul satului românesc” în Izvoade,
eseuri, conferinţe, articole Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, pp. 33-48.
[3] Vezi şi Ion Mânzat, Istoria psihologiei universale, editţia
a II a, revăzută şi adăugită, Univers enciclopedic gold, Bucureşti, 2012, pp
1007-1008.
