Dacă privim fenomenul transhumanţei mărginenilor pe durata mai multor
secole, adică din secolul al XVII-lea, menţionat în articolul anterior, până în
secolul al XIX-lea, atunci, înainte de a vorbi despre locurile unde urmau să
ajungă la păşunat, să caracterizăm Transilvania natală. În cartea Istoria
Transilvaniei, autorii, Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan, afirmă: Entitatea transilvană este un dat al
trecutului, dar, în acelaşi timp, ne însoţeşte peste tot, astăzi, sub ochii
noştri. E singurul loc din Europa unde o biserică bizantină stă lângă o
bazilică romanică, lângă o biserică gotică şi lângă alta barocă, toate vecine
cu o sinagogă! De asemenea, singurul loc în care un locaş de cult ortodox este
la câţiva paşi de unul greco-catolic, de altul romano-catolic, de unul calvin,
de altul luteran sau unitarian. Aceasta spune mai mult despre convieţuirea
paşnică decât despre conflicte, iar mesajul acestei lucrări este unul generos:
trecutul trebuie cunoscut nu pentru încrâncenare şi răzbunare, ci pentru
destindere şi înţelegere (Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Academia Română,
Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013, p. 348).
Oierii mărgineni s-au întreptat, printre altele, şi spre pământurile din
dreapta Dunării atât spre cele din Dobrogea, cât şi spre cele din sud, care le
ofereau multiple avantaje pentru păstoritul de iarnă şi nu numai. Plecarea cu
oile spre zonele respective mai prielnice se făcea după datini şi ceremonii,
tot aşa cum se desfăşurau cele dinaintea plecărilor la munte, mişcare se
petrecea în Postul Paştelui, cam pe la începutul lui martie. Ciopoarele de oi,
evident însoţite, erau mânate spre Sibiu, se opreau la Râul Vadului, la vamă,
iar la Câineni poposeau peste noapte, ciobanii dormind fie pe la oameni, fie
prin hanuri, după care o apucau spre Sălătruc, alt loc de odihnă, ca următorul
popas să fie Curtea de Argeş ori Piteşti. Plecau apoi pe şoseaua cea mare în direcţia Bucureşti – unii evitând oraşul, cel
puţin cei care nu aveau planuri de negustorie acolo – spre Vlaşca (Victor V. Grecu (coord.), Săliştea Sibiului străveche vatră
românească, Sibiu, 1990, pp. 143-144).
O idee despre cam câţi au trecut în dreapta
Dunării ne ajută să ne facem Carantinele
de pe linia Dunării din care aflăm că, spre pildă, în martie 1831, numai pe
o singură carantină, cea de la Călăraşi, au
intrat în ţară venind din Dobrogea 54
turme cu 57.181 oi aparţinând locuitorilor din satul Sălişte. Pe la
Olteniţa, considerat atunci un punct mai puţin important, trec în Dobrogea, în
1840, 28 turme ale mocanilor cu
39.348 oi. (Grecu, op. cit., p.144).
Din dorinţa de a clarifica unele aspect, mai
puţin cunoscute din istoria sanitarã, corelatã la transhumanţa oierilor
mãrgineni, zãbovim pentru moment asupra carantinelor dunãrene, pomenite mai
sus. Prin Regulamentul Organic, adoptat în Ţara Românească în 1831, iar în
Moldova în 1832, s-au impus măsuri de organizare sanitară de inspiraţie
apuseană, care prevedeau, printre altele, instituirea sistemului carantinelor
pe linia Dunării, prin Legea poliţiilor
de ciumă, dublate de unele servicii de
sănătate publică, formate, în oraşele mari, dintr-un medic şi un chirurg.
Cordonul de carantină al Moldovei era desfăşurat între gura Siretului şi cea
Prutului, cuprinzând 32 de posturi de supraveghere a circulaţiei pe fluviu şi o
carnatină de gradul I la Galaţi. Utilitatea acestor măsuri şi-a arătat
eficienţa în timpul epidemiei de ciumă din 1837, care a făcut nenumărate
victime pe malul drept al Dunării, dar care nu s-a propagat în Principate. Alte
carantine, tot pe Dunăre, au fost cele de la Piua Pietrei (azi Giurgeni),
Călăraşi, Giurgiu, Zimnicea, Izlaz, Calafat, Cladova şi Vârciorova (Adina
Ginghină, Reglementarea carantinei la
Dunărea de jos în secolul al XIX-lea, în ”Studium”, anul I, nr. 1, pp.
55-59, la pp. 56-57).
Tratatul
de pace de la Adrianopol, din 1829, a constituit o frână în dezvoltarea
tranhumanţei, obligându-i pe unii economi
de oi din Mărginimea Sibiului să-şi schimbe profilul activităţii. Dar,
pentru a afla mai multe, îi vom urma, în drumurile lor, în articolul urmãtor.
Dr. Constantin Ittu
Profesor asociat, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu
