Dintre
toate instituțiile etnicului românesc satul poartă cu sine semnul istoriei și
rădăcina ancestralității noastre ca Neam. Greu de aflat ceva mai adânc decât
vatra de duh și cultură limpezită de har a satului. Nu. Nu îmi îngădui să fiu
nici demagog și nici emoțional în ce privește satul. Băiat de oraș am evadat
des și cu sens în lumea curată a țăranilor copilăriei mele, fundamentali
credinței și devenirii mele. Fie lipiți de pragul de sus al Țării, în văile ce
îmbălsămau cu cer Maramureșul, fie în grijulia construcție subcarpatică a
vâlcelelor voievodale din buza Olteniei ori în câmpia plină de lubenițe
suprarealiste din Brezuica, satul primei vacanțe ce o țin în căușul memoriei,
undeva între Caracal și Corabia oamenii aceia mi-au schimbat viața. Pentru că
satul nu era simplă așezare ci mod de viață. Un mod de viețuire cu ritmul său
liturgic și agrar. Cu eficientizările sale imediate care au făcut să
supraviețuiască peste dramatica perioadă comunistă. În care și-a păstrat
biserica și respectul față de Scriptură cu incredibila încăpățânare din care
rodea libertatea. M-a pus mereu pe gânduri faptul că mereu în tainica fugă de
comuniști, oamenii rezistenței nu au căutat decât rar loc de adăpost între
orășeni ori la oraș. Spre munți și sate și-au aflat liniștirea. Spre
construcțiile fidele rezistenței. Până târziu descrierile satului românesc
interbelic se potriveau celor din perioada postbelică și dacă prin anii ’80
citeai memoriile unui țăran român din anii de început ai secolului nu te mirai
că te aflai vecin cu vreun personaj de poveste. Miezuit pe biserică,
protejându-și memoria cu cimitirul de oameni trecuți din jurul acesteia ori din
imediata apropiere a satului, vatra sătească s-a dovedit o incredibilă plasă de
rezistență culturii morale, culturii frumosului și educației în Hristos. Merită
citite raportările legate de viața satului pe care le-avem la îndemână în
arhive ori în reviste de sociologie. Satul ținea în el oameni cu bune și rele.
Dar scotea la suprafață spre a rodi în lumina valorilor suflete puternice.
Satul a făcut și Primul și cel de-al Doilea Război mondial. Satul a dat mereu
generații de preoți și învățători a căror fibră genetică vibra adânc în codul
de harisme al poporului. În ciuda îngâmfării noastre de acum, a sinecurii pe
oraș, suntem, mare parte la prima generație ori a doua de orășeni, în
majoritate. Și nu, asta nu e rău. Ceea ce e rău este că am distrus în mare
parte echilibrul pe care satul ni-l aducea ca valoare. Bunul simț al lucrului
corect făcut. Al rușinii. Am pierdut simplitatea prin care se construia cu rigoare comunitatea. Obștea
sătească era inima din care pulsau elementele de viață socială și duhovnicească
ale Țării. Mănăstirile au fost ctitorite de curți boierești ori neguțători de
la oraș dar au supraviețuit, ce zic, supraviețuiesc, datorită rezistenței
satului. Și astăzi acolo unde satul e viu mănăstirea, parohia ori școala
înfloresc. Pentru că obștea e construită pe încredere reciprocă de generații.
Aici am spulberat de fapt vatra satului. Am îngăduit politicului să-l
transforme în poligon de interese. Am permis producției media să-l copleșească
în nedreptăți. Faceți un efort simplu. Căutați un film artistic, unul singur,
despre povestea satului ori o poveste din satul românesc autentic, realizat
după 1989. Livresc ne salvăm prin câteva scriituri. Dar nici ele nu sunt
situate la forța de evocare a romanelor ori nuvelelor prin care descopereai în
satul românesc vibrația de sat-clopot. Sat prin care trec toate energiile ruralului
universal. În fond prăznuim botezurile și nunțile și înmormântările cu vibrația
de la țară. În tradiție imediată urbanul nu există.
Drama de azi a satului este
vizibilă. Depopularea? Poate. În perioada comunistă au fost câteva valuri de
depopulare, aducând spre oraș mii de țărani. Rupți de vatra lor căutau să fie
altfel. Azi îi vedem îmbătrâniți. Au lucrat o viață în uzine ori construcții
sociale megalitice. Sufletul lor se sufocă între blocuri. Caută răcoarea
copilăriei și n-o mai află. Dramatic este că n-au fost învățați să-și petreacă
timpul cu cititul ori vreo îndeletnicire care merge „la bloc”. Unii au plecat
spre satele lor. Nimeni nu vede că valul de plecări afară are și o maree de
întoarcere în sat. Atât că diferența în procente este uriașă. Iar cei întorși
lasă în urmă o viață risipită în idealul socialismului cu toate ale lui. Și
mormântul celuilalt, soț ori soție, de cele mai multe ori. Satul s-a pierdut pe
porțile uzinei născând un amestec de săteni cu servici la oraș. Azi când presa
vorbește că nu avem apă curentă în sate ori cu alte utilități la îndemână lăsăm
privirea în pământ. Un soi de jenă socială ca și cum n-am fi mirosit niciodată
zidurile din centrul marilor capitale europene, inclusiv București, ori n-am fi
remarcat cutiile de plastic, verzi ori albastre, care marchează lucrurile ce ne
lipsesc, în mijlocul civilizației urbane. Sunt false problematizări legate mai
mult de eșicherul politic al obținerii de fonduri decât de nevoi reale. Așa am
ajuns, în fond, să avem terenuri de fotbal în pantă făcute pe mii de euro în
același sat în care se calamitează culturi la fiecare ploaie pentru că nu s-au
făcut îmbunătățiri funciare ori nu s-au asigurat construcția de diguri. Ne
bucurăm când europenizăm satul prin asfaltare. Inclusiv a drumurilor de la
marginea ariilor de odinioară. E încântător. Însă nimic din câmpurile cultivate
între bretelele de asfalt nu mai aparține săteanului ci vreunei ferme cu patron
televizat. Când nu ne înecăm câmpurile în rapiță. Atât de frumoasă la privit și
atât de ucigașă în conținut mineral al solului. Pot părea critice afirmațiile
mele. Dar ele sunt rezultatul întâlnirii cu oamenii reali ai satului. Cu
rămașii acasă. Cu păzitorii mormintelor strămoșilor plecaților noștri în lume.
Care oricât de bine ar duce-o, privesc înapoi. Uneori cu durere. Alteori cu
mânie. De cele mai multe ori cu dor. Ne-am eludat rezistența vetrei care ținea
miezul existenței. Fuga spre sat a orășenilor, ca să stea departe de gălăgia
orașului, nu-i va transforma pe aceștia în țărani. Poate doar le va aduce
aminte de unde vine Țara. Pentru că țăran nu te făcea doar legătura cu pământul
ci apartenența la o obște, la o comunitate. De cele mai multe ori închegată în
jurul Bisericii. Priviți la comunitatea germană din Ardeal, risipită și vândută
oficial la mezatul înțelegerilor politice din perioada comunistă. Luați seama
că la întoarcerea, din când în când acasă, nemaiavând dese ori case ori casele
având alți stăpâni, drumul lor se îndreaptă spre cimitir și spre locașul de
cult. Proiectul lor de reconstrucție a bisericilor fortificate ar trebui să ne
aducă aminte că axa satului trece prin Biserică. De pe pământ la cer. Că fără
cerul său satul nu e complet și că nici o construcție umană nu poate înlocui
partea de cer prin care își respiră nemurirea satul.
Cu mii de case închise și cu pământ
nelucrat, cu îmbătrânirea dureroasă a puținilor locuitori ce-i mai colindă
colindele și-i mai bocesc bocetele,
satul românesc este asemeni unei răni deschise. Aduce aminte de bătălii în care
am biruit. Dar ne cheamă să ne aducem aminte și de durere și de moarte. Dacă
avem vreo misiune în următorii ani, ca Biserică în primul rând, ea e legată de
recuperarea satului. Nu. Nu ca expoziție de muzeu. Ci ca sit autentic de viață.
Nu. Nu vom repopula satul românesc. Și nici nu cred că vom putea distinge
punctele unei politici serioase pentru revitalizarea lui. Dar avem obligația de
a ne recupera sensul duhovnicesc al comunităților parohiale de la oraș, de a
cultiva o morală limpede, fără compromisuri. Avem obligația de a nu ne pierde
limba grăită de sătenii de odinioară. De a reconstrui vecinătățile și sprijinul
comunitar. Nici o lege din lume nu oferă motivația pe care o oferă satul ce
încă ne locuiește în oase. Generațiile ce vin nu vor mai avea măduva culturii
acesteia. Totul va fi prefabricat ori semipreparat. Nu vor ști niciodată ce
înseamnă să alergi după pui prin iarba umedă a dimineții. Nu știu deja cum
miroase laptele ori în ce fel se sparg nucile verzi. Nu au trecut prin scalda
de miresme a unui lan de grâu răscopt în soarele verii. Nici nu se mai pot
scălda în apele secate ale haturilor. Și nici vâna cărăbuși în taina înserării.
Ne vom pierde poeții pentru că ne-am pulverizat peisajul interior al libertății
culorilor. Ca preoți avem obligația de a nu îngădui să fie uitată Liturghia. Pe
care o slujim în taina prescurii și a vinului ce urcă spre noi tot din pragul
de lut și cer al satului. Nu putem să vulcanizăm roata istoriei. Ne rușinăm de
sat pentru că încurcă în lumea ifosiardă în care trăim. Și e și drept. Uneori e
vai de noi. Dar nu, nu satul e vinovat. Ci viziunea noastră socială neatentă la
detalii. Tăvălugul nebuniei urbanizării absurde a satului început sub Ceaușescu
și continuat, fără scrupule, după Revoluție. Priviți casele noi din sate și
veți înțelege. Nici o lege a sistematizării și protecției arhitecturale a
satului nu stă în picioare în fața banului care corupe și apoi construiește
anapoda. Ducem lipsă de autostrăzi dar nu ridicăm nicicum standardul de
rezistență al drumurilor ce ne poartă în marginea de lume unde ne așteaptă
satul...Dincolo de melancolie ori emoție, dincolo de durere ori naivitate socială satul cheamă la
soluții. Și la un soi de transfuzie de sens în propriile noastre vieți. Va fi
greu, poate imposibil să restaurăm satul. Dar nu să-i conservăm nervura
creștină din care ne-am ridicat spre urban. Și nici să-i acordăm trecutul la o
continuitate adevărată.
Pr. Conf.
Constantin Necula
