Se pare că impresionaţi de
cuceririle ştiinţei şi tehnologiei începem să uităm modul firesc de a trăi în comuniune cu
semenii noştri. Ne-am blindat în individualitatea noastră şi am alcătuit oraşe
impersonale izolându-ne în relaţii reci şi virtuale. Toate acestea influenţează
parcursul vieţii lăuntrice dar şi sociale, morale şi spirituale.
Profesorul Mantzaridis vede
omul contemporan sub dominaţia tehnicii deposedat de profunzime spirituală, a
cărui minte e detaşată de inimă. Vede individul crud, egocentric, care se
iubeşte pe sine, care este indiferent faţă de semenul şi mediul înconjurător şi
care Îl uită pe Dumnezeu. Sufocându-se în această stare, explică profesorul
Mantzaridis, doreşte să revină la viaţa naturală şi la relaţiile primordiale
pentru a-şi redobândi identitatea şi pentru a afla sens vieţii sale. Dar şi
această revenire, atunci când are loc, de obicei este superficială şi nu atinge
sinele cel mai profund, pentru că omul postmodern trăieşte într-o atmosferă
sufocată de informaţii, rămânând în mod esenţial neinformat [Georgios I.
Mantzaridis, Tradiţie şi înnoire, trad. Florin Toader Tomoioagă, Ed.
Doxologia, Iaşi, 2017, p. 99].
Părintele Stăniloae explică
dependenţa umanului de natură arătând că natura e o parte a naturii omului, e
sursa unei părţi a naturii umane şi deci condiţie a existenţei şi a dezvoltării
integrale a omului pe pământ. Omul nu se poate concepe în afara naturi cosmice,
iar natura nu e numai condiţia existenţei omului singular, ci şi a
solidarităţii umane.
Potrivit credinţei noastre,
spune părintele Dumitru, fiecare persoană umană e într-un anumit fel un ipostas
al întregii naturi cosmice, dar numai în solidaritate cu ceilalţi. Aceasta
înseamnă că natura cosmică este comună tuturor ipostasurilor umane, deşi
fiecare o ipostaziază şi o trăieşte personal într-un mod propriu şi complementar
cu ceilalţi. O separare a naturii cosmice până la capăt între indivizii umani
este imposibilă. [Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia..., vol I,
Ediţia a-III-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003,
pp. 337-338].
În virtutea acestei chei
putem înţelege discursul părintelui Stăniloae despre sat. El ne face să
înţelegem profunzimea relaţiilor între oameni. Dacă Occidentul s-a mişcat între
individualism, care separă în mod raţional pe oameni, fără să-i unească în
profunzime, şi o unitate panteistă, care anulează originalitatea şi valoarea
eternă a persoanelor, la români modelul acestor relaţii îl dă satul, în care nu
aflăm nici individualismul separatist, nici dictatura care dispreţuieşte
persoanele, ci aflăm unitatea în comuniune, prin care se preţuieşte identitatea
ireductibilă a fiecărei persoane. Fiecare ins este preţuit pentru farmecul lui
unic, dar fiecare ţine să placă tuturor, să fie preţuit de toţi [Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre Spiritualitatea poporului Român, Opere
Complete IX, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p. 56].
Comuniunea voită, spunea
părintele, este unitate în libertate. Este cunoscută povestea: într-un sat de
lângă Făgăraş, copilul este învăţat să se roage: ,,Doamne, ţine pe taica şi pe
maica! Doamne, ţine vitele! Doamne ajută-mi să nu mă fac de râs în sat!” Viaţa
satului românesc e un model ideal pentru organizarea politică a statului [Ibidem.].
Părintele este convins că
sinteza originară a fiinţei româneşti se menţine prin alipirea de locul în care
dăinuieşte de milenii (satul) sau invers, alipirea la locul acesta menţine
sinteza originară a fiinţei româneşti. Numai ,,ţinându-ne locului”, ,,rămânem
cum am fost”, sau numai ,,rămânând cum am fost”, ,,ne ţinem locului” [Ibidem,
p. 21].
Tradiţia Bisericii nu asumă
doar ,,limbajul”, ci şi mijloacele tehnice ale fiecărei epoci. Iar această
tradiţie este vie doar atunci când nu se raportează agresiv faţă de întreaga
realitate pe care o întâlneşte, ci abordează în mod critic şi creator având
întotdeauna ca măsură persoana lui Hristos. Pe scena ideologică apar de obicei
luări de poziţie unilaterale, care se caracterizează fie prin ,,anxietatea în
favoarea modernizării”, fie prin ,,anxietatea împotriva modernizării”. De accea
,,a rămâne locului” înseamnă asumarea tradiţiei într-o continuare creatoare, cu
înţelepciune.
Premodernitatea, ne
aminteşte profesorul Mantzaridis, este legată de tradiţie, care este
identificată adesea cu conservatorismul şi este interpretată ca factor negativ
şi piedică în calea progresului şi inovării. Tradiţia nu e conservare. Iar
tradiţionalismul nu este conservatorism sau modernism. Tradiţia se extinde şi
se manifestă ca mişcare şi viaţă neîntreruptă, iar acest lucru este valabil şi
pentru sat nu doar la nivel teologic şi etic [Georgios Mantzaridis, Op. cit,
p. 26].
Pentru că s-a format în
acest spaţiu specific nicio fiinţă nu e atât de legată de spaţiul său ca cea a
poporului român. Românul ,,tânjeşte” între străini, spune părintele Stăniloae.
El nu mai este om întreg, atâta vreme cât este departe de ţară. Dorul lui nu se
referă numai la persoane, ci şi la locul, la satul propriu. Dorul îl cheamă
continuu să se întoarcă la spaţiul său originar. Numai intelectualul se rupe cu
o relativă uşurinţă de satul propriu, sufletul fiindu-i luat în stăpânire de o
ideologie abstractă, uniform universalistă [Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii,
p. 23]
Pentru ţăranul român, nevoit
să-şi găsească rostul în afara casei plecarea de acasă e mai mult decât un
eveniment istoric ancorat în spaţiu şi timp. Poate fi privit şi ca o negare a
realităţii spirituale că-i aparţin lui Dumnezeu cu întreaga mea fiinţă, o
revoltă la imposibilitatea de a locui în căminul dat din cauza sărăciei. Să
plec de acasă înseamnă să trăiesc ca şi cum n-aş avea o casă şi aş fi nevoit să
caut departe pentru a-mi afla una. Din acest punct de vedere putem spune că
emigraţia din satul tradiţional este o desprindere drastică de modul de a trăi,
a gândi şi de a acţiona care-i fusese
transmis omului din generaţie în generaţie ca moştenire sacră [vezi mai pe larg
tema casei şi a plecării de acasă dezvoltată magistral în cartea părintelui
Henri J. M. Nouwen, Fiul risipitor, povestea unei întoarceri acasă,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2017, p. 47-58. Pentru a înţelege şi drama acestei
înstrăinări vezi şi cartea Lilianei Nechita, Cireşe amare , Ed.
Humanitas, 2019 şi a Lidiei Stăniloae, Memoriile unui fugar,
Humanitas, 2009].
Pr.
Dr. Cristian MUNTEAN
