Preasfinția Voastră, am văzut, îndeosebi în ultimele
zile, pe rețelele de socializare dar şi în mass-media o dorință a tinerilor, de
a comunica, dar în cheia acceptată de ei. Cum putem să le (re)facem poftă de
tradițiile și valorile autentice prezente cândva în satul românesc ? Care ar fi
acea cheie spre inima lor ?
Nu neapărat cheia, ci mai degrabă cârligul ar fi experiența.
Tinerii au această aplecare către experiențe intense, tari, și mai puțin către
abordări mai contemplative sau teoretice. Dar nici experiența nu le este
accesibilă dacă nu este revoluționată un pic și concepția lor despre
sat. Trebuie să scoatem satul din ungherul prăfuit și neplăcut în care l-am
plasat de prea multe ori în zilele noastre și să-l arătăm tinerilor drept un
tărâm cu totul inedit, vrednic de
explorat, de experiat, plin de frumuseți naturale și culturale. Totodată, un
loc care le poate testa rezistența, îi poate provoca pozitiv, le poate
descoperi părți din propria personalitate pe care nu le cunosc. Într-un fel,
experiența satului este similară cu experiența unei excursii montane. O
călătorie inițiatică spre ceva fundamental diferit față de experiența
cotitidană obișnuită, care te învață ceva despre natură, despre istorie, despre
neamul tău și despre tine.
Preasfinția Voastră, mai este astăzi o calitate aceea
de a fi „de la țară” sau „țăranule” a devenit o formă de a ne adresa celuilalt
atunci când răbdarea noastră a „depășit limita legală” ?
Peiorativizarea termenului de „țăran” este un obicei
tare nefericit. Pe de o parte avem un frumos Muzeu al Țăranului, a cărei idee
de bază este că țărănia este o civilizație specifică, pe de alta, avem acest
termen transformat, practic, în ocară. Sigur că, pentru mine și sper că pentru
mai mulți, calitatea de țăran este o vrednicie, o demnitate, care depășește cu
mult pe aceea a „rezidentului în mediul rural”. Țăranul nu este rural, este
o condiție culturală, o filosofie de viață, un mod de a munci, de a relaționa
cu aproapele, cu Dumnezeu, cu natura, cu animalele, cu gospodăria, cu uneltele
de muncă. Dacă este ceva ce trebuie să conștientizăm este că pierderea
acestui dat cultural este o tragedie, pentru că în urma lui nu răsare ceva mai
bun, nu „progresăm” nicăieri, ci ajungem într-un mare vid cultural.
