E de la sine înţeles că
acolo unde este lumină mai multă, se văd şi lucrurile mai bine. Într-o cameră
întunecată, deşi sunt multe lucruri, poate chiar mizerie şi neorânduială,
acestea nu apar în evidenţa lor decât atunci când se iveşte lumina. Poate că în
acest fel se poate explica şi insistenţa Sfinţilor Părinţi pe sumedenia de
păcate pe care şi le asumă. E uimitor cât de multe păcate şi cât de grave
recunosc Sfinţii că au, deşi, aşa cum putem noi vedea şi înţelege lucrurile,
practic ei nu mai au cum să fie victimele acelor pete de întuneric ale
păcatului:
„Ci vezi,
Doamne, smerenia mea şi-mi iartă toate păcatele mele; vezi, că s-au înmulţit
mai mult decât perii capului meu fărădelegile mele. Căci ce rău n-am săvârşit?
Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu mi-am închipuit în sufletul meu? Că iată şi cu
faptele am făcut desfrânare şi preadesfrânare, mândrie, trufie, batjocură, hulă,
vorbă deşartă, înfierbântare la râs, beţie, lăcomia pântecelui, mâncare fără
măsură, răutate, pizmă, iubire de argint, iubire de avuţie, cămătărie, iubire
de mine însumi, iubire de mărire, hrăpire, nedreptate, agonisire de ruşine,
invidie, grăire de rău, fărădelege…; toate simţirile şi toate mădularele mi
le-am întinat şi le-am stricat şi de nici o treabă le-am făcut, ajungând cu
totul sălaş diavolului.” (Sfântul Simeon Metafrastul,
Ceaslov, 1993, p. 639)
Cum poate fi un om obişnuit
plin de toate păcatele posibile? Şi încă mai uimiţi, am putea să ne întrebăm
cum un om cu viaţă spirituală îmbunătăţită poate fi destinatarul atâtor şi
atâtor răutăţi?
În esenţă, e vorba de
acelaşi arhetip al medicului bolnav, adică orice om care posedă capacitatea
vindecătoare numai în tandem cu propria boală: „Psihologic, acest concept
înseamnă că nu doar bolnavul are un medic interior, ci şi că medicul, la rândul
lui, are un pacient interior” (Craig Guggenbuhl, Riscurile puterii celor
care ajută. Pentru psihologi, medici, asistenţi sociali, profesori şi preoţi,
traducere de Violeta Bîrzescu, Bucureşti: Editura Trei 2017, p. 102).
Aşa cum un medic poate
suferi de propriile boli, tot aşa orice pacient deţine suficiente elemente de
sănătate. Tot în această grilă putem interpreta şi poziţia preotului ca
vindecător spiritual al rănilor sufleteşti ale oamenilor, el posedând în sine
potenţialitatea păcatului ca o reală sau o posibilă alternativă oricând. Însă
cine dintre noi poate atinge un asemenea nivel de conştiinţă şi de lumină
duhovnicească încât să se poată considera pe sine atât de plin de păcate ca şi
Sfântul Simeon Metafrastul?
În rolul lui de judecător al
penitentului, preotul duhovnic poate uita că şi el este pasibil de multiple
nereguli duhovniceşti şi, în felul acesta, poate exercita cu putere o influenţă
greşită asupra penitentului considerându-l doar un bolnav care nu deţine în
sine propriul factor de vindecare (Guggenbuhl, 2017, p. 101).
Cu alte cuvinte, duhovnicul
care nu acceptă în sine posibilitatea neajunsurilor şi păcatelor proprii, le
transferă pe acestea cu putere asupra credincioşilor şi, astfel, ceea ce ar
trebui să vindece în sine se luptă să vindece la persoanele asupra cărora
proiectează aceste elemente de boală. Se uită astfel că însuşi Domnul Hristos a
murit pe cruce, plin de păcate. Chiar dacă Hristos a spălat cu sângele Său prin
jertfa sa de pe Cruce păcatele întregii omeniri, el a asumat personal toate
aceste păcate în toată semnificaţia şi efectele lor nocive asupra vieţii.
Astfel că, ne-a arătat tuturor că nu există alternativa pură a omului
desăvârşit şi imaculat, fără posibilitatea de a greşi într-un fel sau altul. Am
putea spune că Hristos a asumat arhetipul medicului-bolnav la modul complet
(Guggenbuhl, 2017, 111). Acum putem înţelege mai bine de ce Sfinţii îşi asumă
un întreg cortegiu de păcate, chiar dacă ei nu le săvârşesc la modul propriu.
Pentru a merge şi mai
profund, spunem că păcatul cel mare al fariseilor, formalismul împlinirii
legaliste a preceptelor morale şi religioase, constă în aceea că ei se
îndreptăţeau pe sine găsindu-şi tot felul de justificări pentru a se feri de
a-şi atribui vreun păcat. In aceste condiţii singura lor posibilitate era să-şi
exercite puterea asupra oamenilor pe care îi judecau ca fiindu-le inferior şi
asupra cărora transformau toate lucrurile negative pe care nu le acceptau la ei
înşişi.
Ca preot ar trebui în
permanenţă să îmi aduc aminte de principiul de rugăciune după care „Că de
vei intra în judecată cu robii Tăi, nimeni nu va fi aflat curat de întinăciune,
ci va amuţi toată gura, neavând ce răspunde, pentru că toată dreptatea noastră
este înaintea Ta ca o cârpă lepădată” (Molitfelnic, 2001, p. 145). Acest
lucru ni-l spune şi Sfântul Simeon Metafrastul care afirmă că „ştiu, Doamne,
că fărădelegile mele au covârşit capul meu… Că eu sunt adâncul păcatului şi nu
sunt vrednic, nici în stare a căuta şi a privi înălţimea cerului, din pricina
mulţimii păcatelor mele, celor fără de număr.” (Ceaslov, 1993, p.640)
Aşadar, expresia folosită de
Sfânt şi care ne spune că mulţimea de fărădelegi i-a covârşit capul, nu
înseamnă altceva decât că Eul conştient, caută în pemanenţă să simplifice
lucrurile şi să reţină din complexitatea şi adâncimea lor doar acele aspecte
care servesc iubirii de sine:
„Eul
iubeşte claritatea şi se străduieşte să elimine ambivalenţele. Această nevoie
de certitudine poate duce la clivajul, într-un anumit sens, al arhetipului
ambivalent. Unul dintre poli poate fi refulat şi să continue să fie activ în
inconştient, ceea ce poate avea drept efect tulburări psihice. Partea refulată
a arhetipului poate fi proiectată, cu rază largă, în exterior. Bolnavul poate
proiecta, de exemplu, vindecătorul interior, asupra medicului curant, iar
acesta poate proiecta propriile răni asupra bolnavilor”
(Guggenbuhl, 2017, p. 102-103).
E foarte interesant că
părintele Petre Vintilescu în celebra sa lucrare „Spovedania şi duhovnicia”,
consemnează că preotul duhovnic nu trebuie să acorde dezlegarea pentru
împărtăşanie decât dacă penitentul arată toate semnele unei căinţe asumate
profund în contul păcatelor săvârşite şi mărturisite la scaunul spovedaniei
(Vintilescu, 1995, 284-286). Însă, nu aminteşte deloc de contribuţia
psihologică pe care însăşi starea lăuntrică a preotului o poate aduce în
(ne)folosul duhovnicesc al penitentului. Se pare că, dacă preotul duhovnic
însuşi nu îşi asumă partea sa inerentă de boală şi de păcat şi, în acelaşi
timp, nu şi-o recunoaşte înaintea lui însuşi şi înaintea lui Dumnezeu, el
devine doar deţinătorul puterii harice de vindecare, iar penitentul doar
posesorul exclusiv al păcatelor. Acest lucru este periculos deopotrivă pentru
duhovnic şi pentru credincios, acesta din urmă ne mai simţindu-se dator să facă
eforturi de vindecare deoarece lasă toată această lucrare în baza preotului
deţinător de har pe care-l socoteşte perfect, nu perfectibil. Altfel spus,
penitentul nu-şi mai activează propriul factor interior de vindecare,
considerându-se pe sine exclusiv păcătos, iar pe preot exclusiv virtuos.
Încheiem, sugerând că
preotul însuşi nu poate ajunge singur la o astfel de înălţime a conştiinţei
păcatului precum Sfântul Simeon Metafrastul, decât în lumina propriului lui
demers de ascensiune ascetică şi spirituală sub lumina călăuzitoare a unui
duhovnic care să-l îndrume cu obiectivitate spre asumarea obiectivă, realistă a
lui însuşi:
„Soluţia
pentru aceste dificultăţi nu poate veni doar din interior. Cu cât analistul se
analizează pe sine însuşi mai mult, cu cât îşi examinează mai mult propriul
inconştient şi dă curs acestuia, cu atât mai orb devine. Tot ceea ce-şi
confirmă este ceea ce deja cunoaşte, pata sa oarbă nepermiţându-i să vadă
părţile întunecate cu adevărat importante din fiinţa sa; or, atunci când la
nivel raţional, le percepe, nu poate integra şi în plan emoţional aceste
informaţii despre el însuşi” (Guggenbuhl, 2017, p. 146). „Doctore,
vindecă-te pe tine însuţi” (Luca 4, 23).
Pr.
Dr. Ciprian Valentin Bîlbă
