Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 9 martie 2020

Sensul teologic al pomenirilor liturgice - IPS Dr. Laurențiu Streza



După doctrina veterotestamentară „amintirea lui Dumnezeu” înseamnă întoarcerea Lui spre lume, prin puterea Sa providenţială care menţine lumea şi îi dă viaţă. Se spune că a trăi înseamnă a rămâne în amintirea lui Dumnezeu şi a muri înseamnă a decădea din aceasta. Omul singur, coroana creaturilor, păstrează amintirea de Dumnezeu şi prin cunoaşterea vie a lui Dumnezeu el îşi dă seama că lumea este a lui Dumnezeu, o primeşte de la Dumnezeu şi e chemat să o ridice spre Dumnezeu”. Amintirea lui Dumnezeu faţă de om este „Dar de viaţă”, iar amintirea omului faţă de Dumnezeu este primirea acestui dar al vieţii şi sporirea lui. Amintirea lui Hristos faţă de noi, actualizată în noi prin amintirea noastră faţă de El, constituie substanţa credinţei noastre şi a vieţii celei noi dăruite nouă. Dintru început credinţa creştină a fost amintire şi comemorare, însă o amintire restabilită, deosebită de memorialul naturii căzute cu iluzia „învierii trecutului”.
În cadrul Liturghiei, care este a Bisericii – Trupul tainic al Domnului trebuie să ne amintim de Hristos, recunoscând tot ce a făcut pentru noi, în noi şi cu noi, „aducându-ne aminte aşadar… de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire”. Prin Hristos noi comemorăm trecutul şi viitorul ca vii în noi, ca transformate în propria noastră viaţă pentru a o îndumnezei. Prin pomenirile făcute la purtarea Sfintelor Daruri prin faţa credincioşilor, după ce primirea şi pregătirea lor s-a încheiat, noi aducem pe credincioşi şi ofranda lor în amintirea vie a lui Hristos, a lui Dumnezeu faţă de noi şi a noastră faţă de Dumnezeu. „Noi ne oferim unii pe alţii lui Dumnezeu, în Hristos şi prin acest act afirmăm că persoanele comemorate şi oferite sunt vii, căci ele rămân vii în amintirea lui Dumnezeu”. Prin pomenire se realizează o reunire a celor pomeniţi în amintirea lui Hristos, pătrunzând în iubirea Sa care ne-a făcut pe toţi fraţi. Nu există deosebiri între cei vii şi cei adormiţi în Domnul, în cadrul memorialului liturgic. Dumnezeu, în a Cărui amintire suntem uniţi toţi, „nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor” (Mt 22, 32).
Intrarea mare cu Sfintele Daruri este deschisă şi încheiată de cuvintele de „comemorare”: „Pe voi pe toţi... să vă pomenească Domnul Dumnezeu…” Ofranda credincioşilor este însoţită de mijlocirea ca Dumnezeu să-Şi amintească de noi. Prin pomenirea pe nume a unei persoane noi ne amintim de aceasta, adică ne-o aducem în memorie, o facem să fie vie în mintea şi inima noastră şi în rugăciunea noastră. Pomenirea pe nume este începutul comuniunii cu persoana pomenită, ca o necesitate implicată în natura persoanei. Numele primit la Botez îl face pe creştin conştient de responsabilitatea sa ca persoană, marcând chipul lui Dumnezeu din el, refăcut prin taina naşterii din nou. Între el şi Dumnezeu se stabileşte o relaţie personală. Păstorul cel bun Îşi cheamă oile Sale pe nume (In 10, 3). Cei renăscuţi la viaţa în Hristos şi următori ai Lui vor avea numele lor înscrise în ceruri, după cuvântul Mântuitorului (Lc 10, 20).
După Serghei Bulgakov, în numele fiecărui creştin se află o întrupare existenţială a cuvântului, existând o legătură între această întrupare şi întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Izvorul cuvintelor în lume. „Omul primeşte un nume şi se întrupează într-un nume după chipul şi asemănarea întrupării dumnezeieşti şi a numelui ce i se dă ei”. Numele exprimă existenţa persoanei, nu însuşiri abstracte ale acesteia, o existenţă concretă şi vie, „plină de energie iradiantă”. Acest sâmbure unic al existenţei, când este atins prin nume, pune în vibraţie acea persoană şi îşi trimite energia ei, potenţialul ei de iubire spre cel ce îi rosteşte numele.
Această revărsare produce la rândul său o mişcare de răspuns, creându-seastfel comuniunea între aceste persoane. „Numai o persoană conştientă reacţionează la numele ei rostit şi reacţionează pentru că se aude vizată în unicitatea ei. Şi numai o persoană care are un nume şi deci poate primi un răspuns, se poate adresa pe nume unei alte persoane. Dacă se întâmplă aşa cu persoanele umane, spune în continuare Părintele Stăniloae, aceasta înseamnă că ele sunt după chipul unei comuniuni de persoane supreme. De aceea când ne adresăm lui Dumnezeu cu un nume care nu se poate da decât Lui, El cu siguranţă că reacţionează ca realitatea cea mai vie, iar noi, la rândul nostru, reacţionăm la chemarea ce ne-o face El pe nume. Noi nevorbim unul altuia pentru că aşa am fost făcuţi. Am fost făcuţi având un nume prin care suntem siliţi să răspundem şi să ne chemăm unii pe alţii şi să fim chemaţi de Dumnezeu şi să-L chemăm pe El şi să-I răspundem, întărind unicitatea noastră în comuniune”. Iată de ce noi îl chemăm pe nume pe Hristos, această invocare realizând o oarecare prezenţă a Sa, prin puterea Numelui”, deschisă spre comuniune, şi îi prezentăm şi pe semenii noştri, pomenindu-i pe nume, pentru ca ei să devină nemuritori în amintirea lui Dumnezeu.