De la imaginea „Marelui
Anonim”, filosofia lui Blaga face un pas înainte şi încercă să explice valoarea
şi perspectiva divină a existenţei umane. Pentru filosof, omul îşi găseşte
„existenţa în mister”, diferenţiindu-se de celelalte făpturi şi ridicându-se deasupra
lor prin capacitatea sa raţională. În virtutea raţionalităţii sale, omul lui
Blaga este în stare să se folosească de „cunoaşterea teoretică”. Mai departe
acestă cunoaştere teoretică se bifurcă, devenind: „cunoaştere luiferică” şi
„cunoaştere paradisiacă”. În prima formă evocată, omul, în virtutea libertăţii
sale, poate alege să iasă „din starea de graţie... introducând în spirit
problematicul, tatonarea teoretică, construcţia, adică riscul şi eşecul,
neliniştea şi aventura” [Lucian Blaga, OPERE, vol. 8, ,,Trilogia
cunoaşterii”, ediţie îngrijită de Dorli Blaga, studiu introductiv de Al Tănase,
Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p. 316]. Este, cu alte cuvinte, o pierdere în
detalii şi problematizări, o risipire a spiritului în angoase şi incertitudini
raţionale sau mai puţin raţionale. Pe de altă parte, prin „cunoaşterea
paradisiacă” omul se introduce în starea de mister, de taină. Este „modul de
cunoaştere înţelegătoare înzestrată cu propriile sale categorii, care
stabileşte concretul dat prin simţuri, determină materialul intuitiv prin
concepte abstracte, inventează obiectel eşi raporturile acestora, aşa cum sunt
ele date” [Ibidem]. Prin cele două tipuri de cunoaştere, filosoful
găseşte o diferenţă clară între statutul omului de dinainte şi de după căderea
în păcat. Diferenţa dintre ele se cântăreşte astfel pe balanţa în contextul
creaţiei primordiale. În felul acesta, „spre deosebire de cunoaşterea
paradisiacă calmă-concretă, imanentă, conceptuală, lipsită de crize ţinând de
imperativul graţiei, cunoaşterea luciferică, plătită cu preţul păcatului
original, e tensionată, direcţionată spre deschiderea «misterului», într-un
proces de revelare niciodată încheiată, deci, tragică, operând «dislocări»
categorice. Cunoaşterea luciferică nu e numai o continuare a cunoaşterii
paradisiace, ci o cunoaştere calitativ nouă, anulând virtualmente determinările
conceptuale ale acesteia” [Adrian Michiduţă, Filosofie românească, Ed.
Aius, Craiova, 2018, p. 149].
De la cele două tipuri de
cunoaştere la teza Marelui Anonim, Lucian Blaga urmăreşte îndeaproape
coordonatele „misterului religios”. Într-o translatare creştină, filosoful vrea
să arate că, după căderea în păcat, cunoaşterea omului s-a pervertit şi, fiind
cuprinsă de patimi, a devenit „luciferică”. Datorită acestui fapt, realitatea
concretă a existenţei a intrat pe profilul unei aşa-zise „cenzuri”
gnoseologice, omul nemaiavând acces la tainele inefabile ale universului. Acest
lucru este sensibil sesizat de unul dintre cei mai mari apologeţi ai persoanei
şi operei lui Blaga, este vorba de marele gânditor creştin Nichifor Crainic.
„Toate cercetările sale de până acum, notează Crainic, analizând variatele
forme ale cunoaşterii, duc la concluzia, exprimată în frazele de cristal ale
ultimei cărţi, că această cunoaştere omenească e limitată.
Că la această limită a
cunoaşterii, misterul apare şi mai nepătruns şi mai necuprins în infinitul lui.
Că există cineva deasupra lumii şi a timpului, care exercită o cenzură a
cunoaşterii în însuşi interesul de existenţă a vieţii. Acest cineva, pe care
filosoful nostru îl numeşte Marele Anonim şi pe care se opreşte încă a-l
defini, e învestit cu fiinţă, cu personalitate şi cunoaştere absolută, în
virtutea cărora îşi exercită cenzura transcedentală asupra raţiunii umane.
Dl I. Brucăr, în studiul ce
dovedeşte o considerabilă informaţie în domeniul filosofiei contemporane,
stăruie asupra metodei lui Blaga şi asupra analogiilor sale cu această
filosofie contemporană. Mie mi se pare că dincolo de aceste analogii şi
înrudiri, obişnuite în lumea filosofică, ceea ce e preţios în gândirea lui
Blaga e această concluzie a cenzurii transcedentale. Ea duce în pragul
doctrinei creştine despre raţiunea umană în raport cu Dumnezeu” [Nichifor
Crainic, Teologie şi filosofie. Publicistică (1922-1944), ediţie critică,
text stabilit, cronobiografie, note şi bibliografie de dr. Adrian Michiduţă,
Ed. Aius, Craiova, 2010, p. 146].
În lucrarea sa despre
„Spaţiul mioritic”, Lucian Blaga vorbeşte despre o nouă diminesiune a
cunoaşterii, de data aceasta valorificată prin „cultură”. Este locul în care
marele filosof evocă fără precedent „spiritul românesc” al existenţei sau mai
degrabă dezbate despre un anumit „spaţiu matrice” prin care ne putem defini ca
entitate şi cunoaştere. După el, „doina” reprezintă cel mai eficient mijloc de
apropiere a noastră ca neam de „orizonturile inconştientului”. Filosoful afirmă
astfel că doina cuprinde în sine „melancolia, nici prea grea, nici prea uşoară,
a unui suflet care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit, tot mai
departe, iarăşi şi iarăşi, sau dorul unui suflet care vrea să treacă dealul ca
obstacol al sorţii şi care totdeauna va mai avea de trecut încă un deal şi încă
un deal, sau duioşia unui suflet care circulă sub zodiile unui destin ce-şi are
suişul şi coborâşul, înălţimile şi cufundările de nivel, în ritm repetat,
monoton şi fără sfârşit.
Cu astfel de orizont se
simte organic i inseparabil solidar sufletul nostru inconştient, cu acest
spaţiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, care fac din el
cadrul unui anume destin” [Lucian Blaga, Trilogia culturii, „Spaţiul
mioritic”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2018, p. 164-165].
După Lucian Blaga, această
matrice stilistică, cu toate profunzimile ei, se găseşte exprimată cel mai bine
în gândirea şi opera marelui său înaintaş, Mihai Eminescu. Pe acesta ni-l
descoperă ca fiind exponenţial în lucrarea de definire a identităţii
„sufletului românesc”.
Pr. Lect.
Dr. Ioniță APOSTOLACHE
