Probleme
controversate ale istoriei şi civilizaţiei românilor. Ipoteze noi, comentarii
şi indexul bibliografic al lucrărilor de referinţă în acest domeniu.
Gheorghe Brătianu, O
enigmă şi un miracol istoric, poporul român
prefaţează acest capitol al comunicării noastre, reputatul istoric
fiind primul care a publicat, o amplă replică la teza occidentală lansată de
francezul Fernand Lot, privitoare la apariţia surprinzătoare a poporului român,
în izvoarele medievale, după o „tăcere” de aproape un mileniu. Concentrându-se
pe ideea de a prezenta doar dovezile şi mărturiile arheologice şi istorice care
atestă existenţa românilor în spaţiul carpato-dunărean, ignorând preistoria şi
protoistoria acestora şi luând ca reper esenţial al procesului de etnogeneză
ocuparea, colonizarea Daciei şi romanizarea economiei, populaţiei şi culturii
dacilor, lucrarea, cu toate meritele ei, nu a putut elucida nici enigma şi nici
miracolul formării poporului român, a culturii şi limbii sale. Dintre toate
enigmele istorice şi culturale, cea a identităţii etno-istorice rămâne cea mai dureroasă
şi provocatoare, abordarea ei cu şanse noi de reuşită presupunând adoptarea
unui principiu călăuzitor, de esenţă filozofică, identificat de noi în
aforismul lui Lao-Tzâ : „Când rădăcinile sunt în confuzie, nimic nu poate fi
condus”
Nicolae Iorga, Istoria
românilor. Strămoşii, este primul istoric român care a susţinut şi
argumentat ştiinţific că nu putem desluşi originile poporului român, decât
pornind de la stratul de fund al istoriei sale, de la marele popor al tracilor
şi rolul determinant jucat în procesele de etnogeneză şi etno-cultură ale
epocilor care au urmat : „Originea neamului românesc trebuie căutată la
tracii care au trăit aici cu multe mii de ani înaintea altor popoare... Istoria
românilor nu poate porni de la Traian, colonizatorul în Dacia, ci de la cele
mai vechi popoare din care venim, de la acea rasă illiro-tracică, întâia
cultivatoare a pământului, întâia creatoare de ordine publică, de la Carpaţi
până în Arhipeleag”.
Petre, P. Panaitescu, Introducere
la istoria culturii româneşti constituie întâia operă istorică modernă (cu
o viziune multidisciplinară, despre
procesul multimilenar al făuririi culturii populare româneşti şi rolul esenţial
al satelor şi ţărănimii din obştile teritoriale, cu rădăcini în antichitatea
dacică, în fundamentarea şi structurarea acesteia, la nivelul civilizaţiei
habitatului, al civilizaţiei muncii, al culturii artistice şi al
spiritualităţii religioase.
David Prodan, în monografia „Horea”
şi în ultima sa lucrare, „Transilvania şi iar Transilvania”, desluşeşte
– ca un eşantion reprezentativ la scară naţională, miracolul supravieţuirii
românilor în inima Carpaţilor (concret, a moţilor, descendenţi direcţi ai
dacilor liberi), în condiţiile unui mediu geografic neprietenos (relief, pământ şi păşuni) şi climaterice,
impropriu practicării agriculturii (ei recoltând, adeseori, mai puţin decât au
semănat), dovedind, prin aceasta capacitatea uluitoare a românilor munteni de adaptare la toate
vicisitudinile mediului şi o forţă impresionantă a supravieţuirii lor, atât
biologic cât şi cultural, în durată milenară, ilustrată prin proverbul moţesc,
vechi de peste două mii de ani („Am custat aici ca viermele în hrean”),
verbul „a custa”, având sensul de a supravieţui cu îndârjire, împotriva
vitregiei (acidităţii) mediului ambiant, expresie care argumentează
supravieţuirea graiului antic, din protolatină (pelasgă), adică din latina
vulgară, vorbită de strămoşii daci, cu mult înainte de cucerirea romană
(varianta literară, de cancelarie, a verbului fiind „constare”), argument
linvistic din categoria celor numite de Ion Coja „invincibile argumentum”,
care se constituie în mărturiile ignorate de istorici, dar care sunt probe
irefutabile în demonstrarea continuităţii multimilenare a populaţiei băştinaşe
(„baştina”, ca şi „pământul”, „codrul” şi frunza”, „apa” şi „focul”,
„râul”, „dealul”, „plaiul” şi „muntele”, „ogorul”, „brazda” şi „lanul”,”Dunărea
şi Carpaţii” „Jiul şi Oltul”, „Ardealul,
Muntenia, Moldova, Vrancea şi Dobrogea”aparţin fondului etno-lingvistic
primordial, de tradiţie neolitică, din limba pelasgilor, întâii agricultori din
istoria omenirii şi cei dintâi locuitori ai acestor locuri binecuvântate de
Divinitate, păstrate şi tranmisie, din moşi-strămoşi”, prin viu „grai”,
„din „gură în gură”, în pofida tuturor vicisitudinilor istorice şi a
comploturilor adversarilor neamului.
Corneliu
BUCUR
