,,Eu sunt cinci într-unul:
compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor”, spunea marele Enescu
despre el însuși. Cu toate că familia sa nu era o familie propriu-zisă de muzicieni,
ei nu erau străini de muzică: tatăl său cânta vocal și la vioară și dirija un
cor, iar mama sa cânta la pian și chitară. La 4 ani, micul Enescu a primit
prima sa vioară, iar „profesorul” său a fost un lăutar, Lae Chioru, care l-a și
inspirat pe George în primele sale compoziții de mai târziu.
Primul om cu adevărat
învățat în ale muzicii și care l-a testat pe micul Enescu a fost Eduard
Caudella, profesor de vioară și director al Conservatorului din Iași din acea
vreme. Văzând un așa mare talent, l-a trimis să studieze la Conservatorul din
Viena la doar 7 ani. La Viena a fost ușor de remarcat, a cântat în orchestre de
la vârstă fragedă, și a primit sfaturi de la Brahms. A studiat vioara cu Joseph
Hellmesberger jr., iar compoziția cu Robert Fuchs.
În 1895 pleacă din Viena pentru a-și continua
studiile în materie de muzică la Paris. Printre profesorii săi de la Paris erau
Gedalge, care l-a învățat arta contrapunctului, iar compoziția a studiat-o cu
Massenet și Faure. Însuși Ravel, unul dintre prietenii lui Enescu, spunea
despre el că era cel mai priceput elev de la ora de contrapunct. Cu toate
acestea, Enescu introducea în lucrările sale și elemente personale, după cum
vom vedea în cele ce urmează în Suita nr. 3 pentru orchestră.
Cele mai cunoscute lucrări
ale sale datează de la începutul secolului XX, cum ar fi Rapsodiile române
sau Suita nr. 1 pentru orchestră. După Primul Război Mondial își
continuă activitatea artistică atât din punctul de vedere al interpretului, cât
și din cel al dirijorului, susținând concerte în Europa și Statele Unite ale
Americii, însă are și o activitate pedagogică considerabilă, printre elevii săi
aflându-se și Yehudi Menuhin. Câțiva ani mai târziu, după instaurarea
dictaturii comuniste, se va muta definitiv în Franța, unde se va și stinge din
viață. Creația sa cuprinde lucrări care aparțin tuturor genurilor muzicale:
operă, simfonii, lucrări pentru orchestră, muzică de cameră sau lucrări pentru
pian. Enescu utilizează o scriitură îndrăzneață a cântului profund al poporului
său incluzând timbralități care fac trimitere la Schönnberg sau Webern și
folosește sferturile de ton în opera care constituie cheia de boltă a creației
enesciene, Oedipe.
Stilul său componistic este
greu de definit; oscilează între stilul romantic monumental, tendințe
neo-baroce (de exemplu în Simfonia I utilizează limbajul polifonic al
sfârșitului de secol XIX), exprimare modernă personală și influența folclorului
românesc. Toate acestea se adună într-un stil unic specific enescian, dând
naștere unor capodopere. Avea o manieră personală de a aduna cântece din
folclor și nu numai, iar apoi le unea într-o singură lucrare, cum ar fi
Rapsodiile sau Suitele pentru orchestră sau pian.
Suita nr. 3
pentru orchestră, Săteasca
Una dintre cele trei lucrări
care declară prin conținutul programatic viața satului în care Enescu și-a
petrecut copilăria și care i-a influențat toată creația, începând cu primul
opus, Poema română, este Suita a III-a pentru orchestră „Săteasca”.
Chiar începând cu numele lucrării, care fixează un cadru descriptiv și
evocator, putem detecta subiectul tratat de compozitor. Suita a fost terminată
în anul 1938 la vila Luminiș din Sinaia, tot într-un mediu rural, loc unde
Enescu își mai petrecea timpul. Lucrarea este constituită din cinci părți, fiecare
dintre ele reflectând câte un moment edificator al vieții sătești, exact așa
cum își amintea Enescu din copilăria sa: Satul meu este ca multe altele. Are
o biserică frumoasă ale cărei icoane de aur par că prind viață în fumul de
tămâie. Locuiam într-o casă mică cu pridvor de lemn vopsit, unde se uscau
funiile de ceapă la soare. Și acum mai văd țăranii, în cămăși albe cu ilice
albastre, cântând în asfințit... cât despre meleagurile din împrejurimi, alții
le-au descris mai bine decât aș putea-o face eu. Ei au evocat „...melancolia
nesfârșită a drumurilor pustii de țară, cu făgașuri adânci și prăfuite, din
care se desprinde parcă, în căldura dogoritoare, o mireasmă de vanilie. Nici un
copac, nici un tufiș, nici o piatră de hotar. Ici și colo câte o fântână cu
cumpănă, din timpuri străvechi, pierdută în întinderea nesfârșită, cu margini
rustice din lemn sau de pământ bătut. Câteodată un iepure tresare și trece
drumul ca o săgeată. Nesfârșitul șir de care, trase de boi cu pas domol. Și
departe, foarte departe, răsună fluierul unui păstor singuratic”.
[Principessa Cantacuzino, Memorii]. Da, aceasta este cu adevărat
imaginea țării mele, pe care am dus-o pretutindeni cu mine. În această seră
înăbușitoare și plină de patimă am crescut prea repede. Și dacă sunt astăzi un
om mai mult decât sensibil, ca o rană vie, pricina, cred, o datorez copilăriei
mele [Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Editura
Muzicală, București, 1982, p. 22-24].
Toate cele cinci părți sunt
tablouri muzicale foarte atent conturate, iar fiecăruia îi este atribuit un
nume specific de unde ne putem da seama ce temă din viața satului este tratată
în partea respectivă: 1. Primăvară pe câmp; 2. Copii în aer liber; 3. Vechea
casă a copilăriei, la apus de soare. Păstor. Păsări călătoare și corbi. Clopot
de vecernie; 4. Pârâu sub lună; 5. Dansuri țărănești.
Prima parte și totodată
primul tablou, Primăvară pe câmp, reflectă dezmorțirea întregii naturi
după iarnă, iar imaginile vizuale ale acestui tablou sunt ușor de detectat cu
ajutorul muzicii. Enescu a reușit să transmită starea perfectă de trezire a
naturii la viață cu ajutorul timbralității fiecărui instrument în parte.
Incipitul stă sub semnul rapsodiilor, deoarece linia melodică se aseamănă
oarecum cu cele prezente în rapsodiile române, iar aici ea este interpretată de
flaut, clarinet și viori, aducând un suflu specific melodiilor populare de joc,
atât de prezente în viața satului românesc. După introducerea ascultătorului în
lumea satului cu ajutorul acestei prime idei muzicale de joc, Enescu aduce
sonorități care reflectă înverzirea naturii și înflorirea copacilor. Ele sunt
subliniate auditiv prin amplificarea aparatului orchestral: compozitorul începe
imaginea cu mai puține instrumente, iar pe parcurs tot adaugă câte un
instrument pentru a ajunge în punctul culminant al exploziei naturii cu toată
orchestra care participă la eveniment, redând și o sonoritate mai amplă și mai
sugestivă a naturii în plină forță.
Un alt element important în
această primă parte îl constituie instrumentele de suflat din lemn (flaut,
oboi, clarinet și fagot), care, datorită timbrului, pot sugera imagini auditive
ale păsărilor care revin pe meleagurile lor atunci când primăvara se face
simțită.
Partea a doua, Copii în
aer liber, reflectă, după cum ne dăm seama și din nume, activitățile celor
mici. Încă de la începutul părții asistăm la o încadrare categorică a muzicii
în ritmul alert al copiilor, deoarece există notația de tempo Allegro con
brio (repede cu vitalitate și spirit) iar încadrarea metrică a muzicii este
în măsura de 3/8, măsură care se folosește în general pentru tempouri mai mari.
Aceste lucruri determină o muzică vie care se desfășoară pe un ritm destul de
simplu, iar discursul melodic este și el adaptat copiilor, dezvăluind o
simplitate aparte, specifică vârstei inocente.
Având în vedere că acest
tablou scoate în evidență energia copiilor, compozitorul a reușit să sublinieze
schimbul constant de jocuri prin alternarea diferitelor instrumente sau
preluări ale aceleiași linii melodice de la un instrument la altul (ceea ce
sugerează copiii care tot fac schimburi de rol în timp ce se joacă). Un alt
element care contribuie la zugrăvirea imaginii jocului copiilor îl constituie
modificarea frecventă a ritmului, cam de fiecare dată când și ideea muzicală
își schimbă traiectoria. Tot în cadrul ritmului, un element important îl
constituie instrumentele de percuție, printre care regăsim timpanul, tamburina,
xilofonul și clopoțeii, instrumente care se potrivesc cu personalitatea
copiilor.
Partea a doua este plină de
culori instrumentale, deoarece fiecare instrument în parte are timbrul său
specific, iar combinația dintre multitudinea de instrumente reflectă
personalitatea fiecărui copil dintr-un grup. Așa cum instrumentele au
specificitățile lor, la fel și copiii sunt diferiți și plini de surprize, iar
acest fapt este atent subliniat de către compozitor în lucrare. Pianul și harpa
ajută și ele la conturarea imaginii copiilor care se joacă, cum de la o măsură
la alta se schimbă tipul de scriitură, așa cum și copiii își schimbă felul de a
se juca sau chiar schimbă jocul.
Există un moment specific
zburdălniciei copiilor prezent la două oboaie soliste, unde Enescu introduce o
melodie mai disonantă pe baza unei percuții, pentru a sugera acest aspect.
Cea de a treia parte, Vechea
casă a copilăriei la apus de soare. Păstor. Păsări călătoare și corbi. Clopot
de vecernie, aduce un climat expresiv foarte profund, în care fiecare
dintre imaginile acestei secțiuni vor căpăta un lirism specific lui Enescu.
Prima imagine, cea a casei copilăriei, este conturată cu ajutorul unei părți
mari din orchestră, însă compozitorul nu utilizează tot aparatul orchestral.
Apusul de soare este reprezentat printr-un ritm static în cadrul orchestrei, cu
mici mișcări ale liniei melodice, însă instrumentele preiau notele lungi unele
de la altele, iar astfel nu se întrerupe muzica. Peste acest ritm static se
întrepătrund mici celule muzicale la instrumentele de suflat în principiu, care
sugerează că lumea satului nu se mai mișcă atât de mult pe timp de seară, ci
doar uneori se mai întâmplă să existe ceva cu adevărat important încât să
scoată omul din casa lui. Atmosfera aceasta de încremenire pe timp de seară
este atent îmbrăcată în muzică, iar auditorul este imediat transpus într-o lume
a satului la înserare.
Imaginea următoare, cea a
păstorului, este mult mai simplu conturată. După o sonoritate mai amplă
datorită numărului instrumentelor, păstorul este reprezentat doar de oboi, care
se întâmplă să fie și instrumentul cu specific pastoral din orchestră. Oboiul
solist intonează și interpretează o linie melodică colorată, bogată atât în
registru, cât și la nivelul elementului ritmic. Împreună cu imaginea
păstorului, se face simțită și imaginea păsărilor și a corbilor. Păsările dau
năvală peste linia păstorului cu ajutorul unor intervenții acordice disonante,
care apar pe timpii slabi din măsură, accentuând starea de incomoditate care se
așterne la venirea corbilor pe timp de seară. Multitudinea de păsări este
foarte bine sugerată de către aceste acorduri (suprapuneri de mai multe note)
și mai ales este foarte atent plasată în discursul muzical, ea întrerupând
păstorul exact în momentele „inoportune” (pe timpii slabi). Acest fapt conduce
starea către un sentiment apăsător, semn că se apropie noaptea, moment în care
totul devine posibil.
Elementul care ajută la
regăsirea echilibrului nocturn este biserica, iar din acest punct de vedere,
Enescu introduce clopotele atât în titlu, cât și în muzică. În momentul în care
starea devine tot mai apăsătoare, se fac auzite clopotele din sat, care vin să
aducă liniște și pace pe pământ. Imaginea auditivă a clopotelor este prezentă
în a doua jumătate a părții, și insistă să se facă auzite până la final, când
se instalează liniștea mult dorită de săteni.
Toate aceste elemente ajută
la conturarea imaginii de înserare a satului, iar Enescu utilizează timbrul
specific fiecărui instrument pentru a scoate în evidență multitudinea de stări
sufletești care acompaniază momentul apusului. Toate aceste coloraturi sonore
adunate dau naștere unei muzici care are multe valențe impresioniste, curent
muzical din care compozitorul s-a inspirat în nenumărate rânduri în lucrările
sale.
Drd. Teodora
ȘTEFAN
