De o
bună bucată de vreme lumea în care trăim dă impresia că a apărut de niciunde,
că nu mai are trecut, ci doar viitor. Aşa ceva nu este posibil, ceea ce
înseamnă că este vorba doar despre preferinţa oamenilor mai puţin pentru ceeace
a fost şi mai mult pentru ceea ce anunţă prezentul că va urma. Observăm în
lumea în care trăim – o lume ale cărei caracteristici sunt, din păcate,
scindările şi inconsecvenţele, incoerenţele şi crizele existenţiale – cum,
paradoxal, a supravieţuit tăvălugului prezentului o preferinţă a oamenilor
pentru poveste. Specialiştii aproape că încep să se înghesuie să scoată în
evidenţă efectele binefăcătoare, vindecătoaare ale poveştii pentru spiritele
oamenilor marcaţi de un prezent fragmentat, fracturat, depresiv.
Cu
toate acestea, credem că principalul motiv al preferinţei pentru poveste este o
retragere a omului spre vârsta inocenţei, a copilăriei, în care povestea îşi
avea locul predilect. De ce? Pe de o parte, deoarece în dimensiunea poveştii
omul se simte acasă. Nu mai este străin. Pentru copil povestea sau poveştile
sunt realitatea însăşi. Nu există o fractură între realitatte şi poveste.
Pentru adult da. Pe de altă parte, datorită faptului că, aşa cum ţine să ne
convingă ştiinţa, „copilul începe să vadă lumea începând de la ceea ce
povestesc părinţii săi (...) Faptul de a împărtăşi aceleaşi poveşti şi a crede
în aceeaşi lume invizibilă creează un sentiment de familiaritate, o apartenenţă
securizantă şi fortificantă” (Boris Cyrulnik, „Psihoterapia lui Dumnezeu”,
trad. din limba franceză de Diana Coriciuc, Ed. Litera, Bucureşti, 2018, p.
241). Suntem de acord. Însă, doar cu condiţia ca cel care povesteşte să aibă cu
adevărat ce povesti. Să povestească adevărul. Altfel, dacă, aşa cum afirmă neuropsihiatrul
Boris Cyrulnik, poveştile se schimbă în pas cu vremurile şi pe măsură ce se
schimbă ele determină schimbarea credinţelor indivizilor (Ibidem, p. 198),
înseamnă că realitatea pe care o povestesc se schimbă şi ea, ori, aşa ceva nu
ni se pare posibil.
Cunoscutul
filosof Andrei Pleşu afirma la rândul său, cu toată convingerea, privitor la Parabolele lui Iisus că, acestea oferă o
variantă povestită a adevărului, o variantă accesibilă pe un plan mai larg.
Totuşi, autorul nu oboseşte să atenţioneze că accesul la acest adevăr povestit
nu este nici pe departe facil, ci este condiţionat de o anumită receptivitate,
de deschidere, de curajul şi capacitatea de a trăi adevărul, fapt confirmat şi
de către cei care afirmă că, „pentru a fi ffascinaţi de o poveste, e nevoie ca
expozeul să găsească în noi un ecou” (Ibidem, p. 225).
În
satul tradiţional românesc pe care încercăm să îl povestim azi cu nostalgie,
dar şi cu un sentiment dureros de pierdere ireparabilă, oamenii aveau acea deschidere,
acea capacitate de a rezona şi curaj de a trăi adevărul. De a trăi în Adevăr.
Dimensiunea în care se desfăşura existenţa rurală era tocmai aceea a legăturii
cu trecutul, a (re)amintirii trecutului, originii, începuturilor. Aceasta,
datorită faptului că, aşa cum am mai afirmat, satul, ca pământ
ale cărui norme sunt stabilite de către om în comuniune cu alţi oameni,
recuperează prin mijlocirea poveştii memoria ancestrală a locuirii care se
manifestă în conştiinţa omului, aşa cum spunea Mircea Eliade, ca o permanentă
nostalgie a paradisului, a vieţuirii în realitate, în adevăr.
Ce
se întâmplă însă atunci când nu mai există această deschidere spre realitate? Când
omul matur este aproape rupt de copilărie (dacă nu cumva scindarea aceasta s-a
şi produs deja), uită copilăria şi nu mai reuşeşte să (vrea să) se deschidă
faţă de adevăr? Din păcate, suntem martorii unei mutaţii pe care o trăim sau în
care trăim fără a o conştientiza deplin. Adică, în loc să acceptăm adevărul ca poveste, cum spunea Andrei
Pleşu, a devenit mult mai uşor pentru noi să acceptăm povestea ca adevăr, ceea
ce ne poziţionează înt-o perspectivă deconstructivistă generatoare de teamă, de
angoasă, din pricina vidului metafizic pe care îl conţine.
Şi
atunci, ne întrebăm din nou dacă preferinţa pentru poveste a lumii noastre nu
este cumva o fugă din faţa realităţii. Boris Cyrulnic, aşa cum am observat,
bate monedă pe importanţa poveştii, pe construirea unei realităţi transcendente
pe bază de ataşament sau pe ataşamentul oamenilor faţă de nişte proiecţii
personale transmise prin intermediul povestiri, aşa încât rezultă că realitatea
noastră nu este altceva decât o iluzie, iar iluzia este realitatea noastră.
În
acest context s-ar cuveni, poate, să ne întrebăm cât de multă realitate mai are
pentru noi trecutul, satul, propria copilărie? Cât ne mai amintim? Dar, oare,
nu copilăria ne dă nouă realitate? Nu satul? Nu trecutul? Şi, în definitiv, suntem
nişte adulţi care îşi povestesc copilăria sau nişte copii care îşi povestesc
realitatea? Satul ce este? Este cumva altceva decât copilăria acestei lumi care
încearcă să îşi amintească de sine? Să se povestească pe sine sie însăşi pentru
a-şi da realitate? Pentru a fi întru Adevăr? Nu. Satul este copilăria uitată a
lumii în care trăim. O lume atât de diferită de ceea ce era satul de odinioară
pe cât de diferiţi suntem noi cei de azi de cei care eram atunci când eram
copii. Mai degrabă am putea spune că, satul este realitatea după care lumea în
care trăim este nostalgică şi pe care nu o mai poate găsi nicăieri pentru că,
el, satul, acea chintesenţă a comunităţii, ca şi copilăria, chintesenţa
realităţii, nu mai există astăzi. Lumea încearcă să le reinventeze să le
reînvie, cu toate că, deocamdată, doar le povesteşte.
Pr. Vasile Gafton
