Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 9 martie 2020

Câteva reflecții despre sat în viziunea părintelui Stăniloae (III)




Cum am putea înţelege altfel cuvintele Lidiei Stăniloae, fiica părintelui: ,,Rupând legătura cu casa noastră din Vlădeni, intram într-un anonimat, într-un (oriunde trăieşti pe acest pământ eşti străin), aşa cum afirmă din ce în ce mai mulţi în ziua de azi, când desacralizarea, înstrăinarea, au devenit boala secolului” [Lidia Ionescu Stăniloae, Lumina faptei din lumina cuvântului, Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 200, p- 351].
Românii nu se simt legaţi numai de satul şi hotarul lui. Ei se mişcă des în spaţiul satelor din jur din care face parte şi satul lor ca dintr-un întreg. Azi am depăşit de mult graniţele ţării. Cu toate acestea chipul ţării nu poate fi despărţit de chipul celor dragi şi, în general, de chipul românesc. Faţa omului s-a imprimat în peisajul ţării, peisajul s-a imprimat în faţa omului.
Părintele Stăniloae aduce în discuţie cultura individualistă sau panteistă Occidentală şi spiritul de comuniune interpersonală al culturii româneşti arătând că în Apus, Racine, Montaigne, Goethe sau Dante rămân străini de universul spiritual al ţăranului francez, german, italian, iar la noi Creangă e gustat de tot poporul. Creaţia cultă occidentală s-a impus, pe de altă parte, în întreaga lume, contribuind astfel din plin la dezvoltarea spirituală a lumii. Pentru acest motiv, până de curând, reprezentanţii europeni ai acestei culturi priveau creaţia folclorică drept o arheologie spirituală, considerând rămânerea la ea ca o adevărată catastrofă culturală. Faptul că Europa şi-a schimbat astăzi discursul faţă de această cultură populară se datorează în mare parte necesităţii de a intra în dialog cu popoarele afro-asiatice, care au rămas la ea [Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre Spiritualitatea poporului Român, Opere Complete IX, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p. 34].
Părintele Stăniloae, în ,,reflecţiile” sale s-a oprit asupra câtorva trăsături specifice ethosului românesc vorbind despre echilibru ca dimensiune generală a spiritului românesc amintind de ,,Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, dar şi de Ion Heliade Rădulescu care a contribuit la orientarea noastră dinspre Orient spre Occident pledând pentru menţinerea echilibrului propriu nouă.
O altă trăsătură a ethosului românesc o vedea în armonia complexă sau graţia şi seriozitatea în creaţiile etnice de durată ale echilibrului nostru. Echilibrul spiritului românesc, manifestat în exteriorizările lui mai pertinente, spune părintele, apare ca o armonie variată din punct de vedere estetic, graţie unită paradoxal cu seriozitatea.
Portul, melosul, dansul, casa de locuit sau locaşul religios, sculptura şi pictura ca podoabe ale lor – înfăţişează această armonie şi graţie unică [Ibidem, 72]. Cu această armonie complexă, poporul român se străduieşte să sugereze prin portul lui bogăţia armonioasă a naturii umane, complexitatea sentimentelor şi a stărilor sufleteşti.
Fiecare regiune, ba chiar fiecare sat şi persoană îşi manifestă o anumită originalitate în portul şi melosul ei. Dar, există în acelaşi timp între toate aceste forme variate ale portului şi ale cântecului o unitate pe care o simţim, dar este greu să o definim.
Aceeaşi varietate şi unitate se manifestă în forma casei de locuit, în sculptura stâlpilor de la porţi şi a uneltelor în general, în încrustarea oului. Fiecare sat are forme proprii în motivele cusute pe cămăşi, pe ii, pe catrinţe, pe traiste, în tăietura veşmintelor, în combinaţia culorilor. Dorinţa insului de a se remarca prin ceva propriu a stimulat imaginaţia artistică creatoare a poporului român. Dar creaţia acestei imaginaţii, spune părintele Dumitru, s-a dezvoltat în mod solidar. Nimeni nu vrea să iasă din legătura cu ceilalţi, căci în cazul acesta nimeni nu va mai căuta să împrumute ceea ce aduce el nou [vezi spre exemplificare întreg capitolul ,,Persoană şi Comuniune” din Reflecţii… în care părintele Stăniloae analizează modul în care ţăranul roman îşi manifestă ,,personalismul lui comunitar”, pp. 450-461].
Chiar dacă societatea de azi e profund schimbată de cea pe care o analizează părintele Stăniloae, românul nu vrea să se rupă din unitatea cu ceilalţi, căci atunci devine neinteresant pentru ei. El vrea şi azi să fie ,,cineva” în comunitate, să-l valideze şi chiar să-l preia ca model. Părintele explică: Persoana se dezvoltă în aprobarea comunităţii, iar persoanele variate fac viaţa de comunitate interesantă, bogată şi iubită [Ibidem, p. 452].
Această ,,validare” a comunităţii nu se face izolat, ci în centrul preocupărilor săteşti care erau exprimate de şezătoare, clacă, joc şi nuntă. Munca nu era văzută ca şi corvoadă, ci era expresia comuniunii dintre participanţi, iar nevoia de bunăstare a unei gospodării era legată în primul rând de posibilitatea de a fi darnic, de ,,a face cinste” din ce ai. Dărnicia face ca bunurile să se transmită în comunitate [Ibidem, p. 453].
În general în melosul şi graiul românesc îşi găseşte expresia acelaşi uman complex, integral, profund, delicat şi armonic, care se revelează şi în portul românesc pe care părintele Stăniloae îl vede distinct de spiritul tuturor popoarelor.
Portul stă în strânsă legătură cu jocul, cântecul şi viaţa. Ele formează un spectacol unic de zâmbet, armonie, strălucind în lumina soarelui interior şi exterior, dar mai ales al atenţiei reciproce în comuniune. Părintele explică: ,,e un spectacol oferit într-o comuniune şi e primit de comuniunea satului, mărind şi mai mult această comuniune” [Ibidem, p. 85].
Este uimitor cum poate vedea părintele Dumitru întreaga lume a satului prin prisma comuniunii comunităţii. Nu face abstracţie din această ,,cheie” nici casa de locuit şi nici curtea românească gândite în acelaşi spirit de sinteză, cu deschiderea spre orizontul de taină al existenţei. Curtea e împrejmuită, dar nu izolată ermetic e deschisă spre uliţa satului arătând nevoia de comunicare. Vieţuitorii privesc de pe prispă ce se întâmplă pe uliţă, de fapt prispa menţine deschiderea casei spre sat şi nevoia de contact cu cei de pe uliţă [Pentru înţelegerea prispei ca spaţiu de tăifăsuire cu Dumnezeu vezi o excelentă carte Alexandru Horia, Vorbirea în şoaptă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 144, în care autorul prezintă diferenţele arhitecturii sacre dintre Orient şi Occident cu aplicaţie şi la prispa bisericii – spaţiu de taifas şi de tocmeală cu Dumnezeu până treci ,,pragul” spre ,,taina” bisericii].
Vechile biserici şi mănăstiri prezintă o bogată sinteză de motive orientale şi occidentale autohtonizate într-o armonie originală din care iradiază duhul de comuniune. Părintele Stăniloae e convins că dimensiunea bisericilor româneşti nu a fost dată în primul rând de lipsa mijloacelor materiale cât mai mult de necesităţi de ordin spiritual explicând că, în Răsărit, biserica a fost chemată să întreţină duhul de comuniune dintre credincioşi, să întărească în rugăciune comunitatea satului, a obştii călugăreşti, pentru ca ea să fie întărită pe toate planurile.
Umanitatea comuniunii, spunea părintele, este cea mai sensibilă şi mai delicată. Domurile din Occident sunt expresia raporturilor de forţă şi de supunere silită sau de individualism nepăsător la alţii.
Bisericuţele noastre sunt expresia delicateţii, transparenţei omului şi a fragilităţii operei sale în faţa divinului, fapt care merge mână în mână cu transparenţa şi sensibilitatea omului în raporturile de comuniune şi de familiaritate cu semenii săi [Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii, p. 91, vezi aceeaşi idee dezvoltată şi la Alexandru  Horia, Vorbirea...].
Pr. Dr. Cristian MUNTEAN