Pentru mine, personal,
Boholţul înseamnă ulcică, ploatăn, laibăr, ferdelă, loitre, te-ai nămânjât,
te-ai floţăit, lipiu, pită de casă, scovărzi… Cel puţin, scovărzi prăjite în
untură ca la mama Felici şi la tetea Niţu acasă n-am mâncat pe niciunde. Şi
nici nu voi mai mânca vreodată. Nu aşa: scovărzi se mai pot face şi chiar mai
gustoase decât acelea dar niciodată ca acelea mâncate în copilăria mea şi
făcute de mama Felici. Pur şi simplu, pentru că ea nu mai e ,,aici”, ci
,,dincolo”. Nu mai e chipul ei, mâna ei, inima şi sufletul ei ca să frământe
aluatul şi să se frământe odată cu ele. Cred că atunci când Dumnezeu l-a făcut
pe om din ţărână, l-a frământat şi l-a modelat cum făcea şi mama Felici cu
scovărzile. Creaţia ei unică şi strict personală în sensul cel mai bun şi pur
al termenului.
Iar lapte ca la tetea Niţu,
de unde? Parc-acuma-l văd pe scăuneciul ăla în trei picioare, de-o stabilitate
treimică inegalabilă, cum îmi mulgea, ,,la cald”, direct în ulcică, aşa cu
spumă groasă, un lapte ca un nor alb şi pufos de-mi răcorea vintrele şi
sufletul. S-a dus şi el. Cu tot cu laptele lui. Şi cu tot cu frăgariul din
curte. A murit şi el odată cu tetea. Doamne, ce pline de sânge şi viaţă mai
erau şi fragile ălea. Când mă suiam în frăgar, zici că mă întâlneam cu toţi
strămoşii mei care l-au sădit şi apoi, de-a lungul vremii, au gustat din
roadele lui. Copiii mei nu vor gusta niciodată din frăgarul ăla pentru că şi
el, acum, e ,,dincolo”. Ca să-i ţână de urât lu’ tetea Niţu. Atunci când l-am
înmormântat, în curte, la capul lui nu era numai o creangă de măr, ci tot
frăgarul ăla. Atâta doar că nu l-a putut lua nime’ să-l ducă la cimitir. S-a
dus el singur după ce tetea n-a mai fost. S-a dus cu el şi cu mama Felici în
veci. Doar n-o să-i lase tocma’ acum. S-a dus şi Pipăruş-Pătru, pe care, de mic
ce era, nu-l vedeai cum mână caii chiar din propriile lor urechi. Numa’ biciul
i-l auzai. Iar caii îl ascultau cu străşnicie tot aşa cum şi eu îl ascultam pe
tetea cum povestea.
S-au dus toţi. N-a mai rămas
nimic din toată cenuşa şi din tot praful lumii ăsteia. A rămas doar spuma,
caimacul veşniciei lor în mintea şi inima mea. Iar de acolo nu vor pleca
niciodată. Şi cum să plece vreodată de vreme ce eu acolo, şi nu altundeva, am
pus prima dată mâna pe coasă în grădină
,,la Mălene” împreună cu tăticu şi cu tetea. Cum să plece vreodată când eu
acolo am pus prima dată mâna pe hăţurile cailor şi poate că, pentru prima dată,
am simţit ce înseamnă asumarea responsabilităţii. Cu hăţurile ca şi cu
hăţurile, dar, când am pus mâinile pe ghidonul drujbei ruseşti a lu’ tetea
Niţu, am simţit atunci poate pentru prima oară, ca şi copil, ce înseamnă
industrializarea. Pe vremea aia nu mă întâlneam ca acum cu zeci de camioane
care cară buşteni te miri pe unde.
Cum aş putea să uit Dumineca
aia luuungă, luuungă şi însorită în care citeam Maitreyi a lui
Eliade. Eram în “casa de sus”, în camera din faţă sau ,,camera de dinăinte”, că
aşa mă primeau bunicii… domneşte. După ceva vreme am aflat şi ce vroia să spună
şi Blaga atunci când se referea la ,,Dumineca lungă şi fără de sară”.
Mă rog! Toate acestea s-au
dus dar au şi rămas. Cam ca şi creanga de măr în trei ramuri – alt simbol
treimic – de la capu’ mortului. Creanga a rămas, nu-i vorbă, dar cine-i mai
pricepe sensul? Păi ce zice apropiatul mortului când dă nunului mărul? „Pe
lumea aceasta să fie al dumneavoastră, iar pe lumea cealaltă să fie al
mortului” [Aurel Drăguș, BOHOLŢ – Sat ardelean al tradiţiei, statorniciei şi
speranţei, ediţia a II-a adăugită, Galaţi: Editura Axis Libri, 2014, pp.
121–122]. Adică nunul cu nuna să se bucure de dulceaţa roadelor şi a
dulciurilor pe lumea asta, iar faptele bune pe care de altfel le şi
simbolizează mărul mortului, să-i fie de folos mortului în lumea de dincolo.
Cum zice şi Radu Gyr: „Sunt, Doamne, copt pentru cules,/ Nu că mi-s anii grea
recoltă,/ Cât mi-este sufletul o boltă,/ De crengi sub rodul tot mai des”.
Sunt exact aceleaşi vorbe pe
care le rosteşte şi nunul la masa de un an de zile de la cununie atunci când
aducea nunul viţeaua hinului: „Pe lumea asta a dumneavoastră, iar pe cealaltă a
noastră” [Ibidem, p. 109]. Altfel spus, voi să vă bucuraţi de bunătăţi
în lumea prezentă şi nouă să ne răsplătească Dumnezeu în lumea de dincolo
pentru ce vă dăm noi aici, pe pământ.
Se vede că boholţeanul, ca
de altfel tot ţăranul român, cuprinde în viaţa lui totul: animale, păsări,
plante şi, bineînţeles, oameni. Nimeni şi nimic nu-i este străin. Lucrurile
acestea se văd din toponime, din limbajul său medical şi din comportamentul său
agricol. Totul este unit cu totul în nume şi în viaţă. De pildă, ştim cu toţii
de „Părăul Ursului”. Iată, apă şi animal, împreună. „Talpa gâştii”, „ochiul boului”,
„coada şoricelului” sunt alte exemple de amestec armonios al regnurilor. Iar în
ceea ce priveşte viaţa religioasă, aceasta nu se desfăşoară numai la Biserica
din mijlocul satului deşi ea e centrul în jurul căruia satul se clădeşte atât
ca şi comunitate, cât şi ca societate. Deşi valorile Bisericii rămân constante,
lupta între modernitate şi tradiţie continuă [Traian Vedinaș, Introducere în
sociologia rurală, Iaşi, Editura Polirom, 2001, pp. 150-152]. Cu toate
acestea, orice conversaţie începe şi se termină cu „Doamne, ajută!”. Iar ca să
arătăm numai într-un nod unitatea aceasta dintre spiritual şi material, între
trup şi suflet, între om şi natură în viaţa boholţeanului, aş aminti doar de
întregul ritual al grâului. Încă înainte de semănat românul nostru se pregătea
prin păstrarea curăţiei trupeşti, căci, vorba aceea, pe bobul de grâu e faţa
Domnului Hristos. Mai departe, când venea vremea făcutului de snopi, aceştia
erau aşezaţi în formă de cruce, pentru ca apoi, după alte şi alte etape care
intermediau produsul finit, adică pâinea, înainte de a fi consumată era
însemnată pe spate cu cuţitul în semnul crucii, parcă pentru a sublinia odată
în plus vocaţia ei liturgică.
Specialiştii numesc acest
mod al ţăranului român de pretutindeni de a trata lucrurile şi fiinţele, şi
chiar spiritualul şi umanul, într-o unitate semantică omogenă, holism rural [Ibidem,
p. 44]. Cred că despre astfel de lucruri, deşi cu mult peste specializarea rece
a cercetătorilor neopozitivişti „de bibliotecă”, vorbea şi poetul Ioan Alexandru:
„Între aici şi dincolo s-a stins,/ Orice punte şi deosebire,/ Oasele sfinţilor
valahi,/ S-au făcut cu vremea mănăstire”.
Ţăranul transilvănean şi nu
numai, atunci când e vorba despre lucruri pe care nu le poate cuantifica
raţional şi poate că nici nu e cazul să le raţionalizeze, spune: „Aşa-i legea.”
sau: „Nu e legea (nu este bine) să se toarcă, să se ţeasă, să se coasă, să se
facă pâine să se spele vinerea. Aceasta pentru a fi feriţi de boli grele”
[Drăguș, op. cit., p. 137]. Făcând asta, el scapă de o povară interioară
a fricii lipsei de sens. Nu totul poate fi explicat. Oamenii de ştiinţă cei mai
renumiţi au încă o mulţime de probleme în legătură cu care lansează întrebări
şi supoziţii. Însă ţăranul român, şi odată cu el şi boholţeanul, nu încremeneşte
în întrebări pentru că el nu e „şoricel de bibliotecă”, ci e cel ce-L găseşte
pe Dumnezeu prin credinţă chiar dacă de multe ori această credinţă se îmbină cu
superstiţii. Şi pentru această credinţă, aşa cum este ea, el este gata să
moară. Ceea ce nici un om de ştiinţă n-ar face nici măcar pentru cele mai
matematice convingeri pe care le poate avea.
Există o tendinţă (cumva mai
academică) care afirmă că: „…creatorii din mediul rural întrebaţi de ce
practică o anumită acţiune culturală (ritualică, magică), dau răspunsul: Aşa-i
obiceiul, fără să poată explica ce înseamnă acest obicei. Iar faptul că nu ştiu
ce înseamnă, e argumentul cel mai simplu că s-au lepădat de cele mai multe ori
cu uşurinţă de el, într-o manieră „sălbatică”, cum deja am văzut” [Vedinaș, op.
cit., p. 151].
După cum se poate observa
încă de la prima citire, acest citat pare că forţează un pic nota. E vorba aici
de vechiul conflict între raţiune şi credinţă, care însă, de data aceasta,
îmbracă forma „bibliotecă” – „experienţă”, „despre viaţă” – „viaţă”.
Nimic mai fals. E ca şi cum
cineva care n-a văzut niciodată America ar spune că această ţară nu există.
Dacă vreţi un exemplu mai
tare, e ca şi cum dacă cineva i-ar cere unui teolog reputat să-i explice
„cum-ul” prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi acesta
i-ar răspunde că: „Asta e legea credinţei”, înseamnă că acest teolog s-a
lepădat de sensul şi realitatea trăirii în Hristos pentru că nu înţelege.
Lucian Blaga, cum am văzut mai sus, ne-a atras atenția asupra a ceea ce poate
însemna introducerea unei raţiuni autosuficiente şi debordante în problematici
care vizează aspectul metafizic, magic sau, în general, religios al vieţii
ţăranului român. Una e una şi alta e alta. „Daţi Cezarului ce este al Cezarului
şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22, 21).
Exact în acest punct se
impune ceea ce în nenumărate rânduri, pentru o mai acurată şi completă
cercetare, a solicitat sociologia, adică interdisciplinaritatea [Vedinaș, op.
cit., p. 169]. Numai că aici, alături de geografie, antropologie şi
etnografie ar trebui să stea şi psihologia, sau, mai precis, etnopsihologia.
Neuropsihologic vorbind, e
deja un truism ştiinţific faptul că creierul omenesc e format din mai multe
straturi dintre care, după o anumită perspectivă, creierul emoţional sau
reptilian s-a format prima dată, în vreme ce neo-cortexul răspunzător de
decizii de cel mai mare rafinament raţional reprezintă un strat superior. E
ceea ce unii psihologi numesc a fi calea inferioară, adică cea emoţională, afectivă
şi calea superioară, adică raţional-decizională [Daniel Goleman, Inteligenţa
socială, traducere din limba engleză de Ileana Achim, Bucureşti: Editura
Curtea Veche, 2007, p. 375 ş.u.]. Şi mai e un aspect: orice informaţie care-i
parvine omului mai întâi trece prin creierul emoţional şi apoi ajunge la
neocortex. Deci, orice mesaj are valoare dublă: afectivă şi cognitivă.
Dimensiunea afectivă cuprinde tot ce se referă la cunoaşterea umană din punct
de vedere instinctiv şi intuitiv, în timp ce cognitivul include demonstrabilul
şi care de multe ori s-a dovedit a fi doar vârful icebergul-ui cunoaşterii
umane. Eminescu ne-a avertizat privitor la această cunoaştere cognitivă: „Ce-un
secol ne zice alţii o dezic,/ Decât un vis searbăd, mai bine nimic”.
Altfel spus, în acest caz şi
nu numai, contribuţia psihologiei este esenţială pentru completarea
perspectivei sociologice a ruralului, acesta din urmă reprezentând un domeniu
extrem de complex, pentru că este un domeniu al trăirii, adică al vieţii in
se.
Pentru aceste motive, dacă
i-ai zice boholţeanului şi, în general, ţăranului român să ia mărul de la capul
mortului ţi l-ai făcut duşman pe viaţă; şi chiar dacă el n-ar şti să-ţi spună
ce anume înseamnă acest măr din punct de vedere etnografic sau religios, el simte
că acolo e un miez, e ceva esenţial pentru el şi comunitatea lui. Pe scurt
spus, viaţa nu trebuie numai gândită, ci, mai ales, trăită şi simţită. Ca să
fie cu adevărat totală, holistică. Viaţa boholţeanului autentic e naturală şi
curge ca un râu, vine ca o seară şi purcede ca un răsărit de soare, se ridică
aşa cum o face o cădere de fum şi se duce asemenea unei seri dinaintea unei
zile noi.
Pr. Dr.
Ciprian-Valentin Bîlbă
