Să
notăm curba democratizării cunoașterii, din perspectiva ecleziastic-pastorală.
Biserica lui Hristos – deplină, pentru noi, numai în ipostaza ei apostolic
ortodoxă – are două milenii de viață istorică multiformă, multiculturală,
multivectorială. Din acest uriaș răstimp, nesemnificativ sub specie aeternitatis, adevărul dogmatic (de la triadologie și
hristologie, până la ecleziologie și pneumatologie) a fost decantat în sânul
comuniunii sfinților, prin sinteza biblico-patristică, sancționată în Sinoadele
ecumenice, dar și prin adaptările autocefale ale unor cutume locale, aplicabile
în cult și concretizate printr-un ethos național. Până la modernitatea deschisă
prin Renaștere și Reforma protestantă, acțiunea magisterială a Bisericii a
funcționat de sus în jos, adică dinspre ierarhie spre laicat. Apoi, ordinea
aceea străveche, acuzată de imobilism și examinată critic în numele rațiunii
autonome, a început să fie tot mai sever (și mai frecvent) chestionată.
Emaniciparea individuală, legată de emergența graduală a drepturilor omului și
a regimurilor pluralist-democratice a fost stopată temporar de experimentele
totalitare (în care mulți filozofi politici au văzut parodia metafizică, de
semn schimbat, a sistemului creștin). La finalul veacului 20, lumea
euro-americană, subsumată civilizației occidentale, și-a reluat cursa spre
libertăți tot mai mari și tot mai acut revendicate. Iar revoluția digitală n-a
făcut decât să desăvârșească această mișcare istorică pe care o numeam
”democratizarea cunoașterii”. Pe lângă instituțiile educației formale, aflate
încă sub controlul statelor, internetul stochează și oferă acces (în general
gratuit) către ansamblul informațiilor produse de homo sapiens, în toate epocile, locurile și limbile. Cunoașterea
nu mai e ținută sub obrocul universitar, căci fiecare ins alfabetizat și
conectat la rețea devine o verigă a haoticei sale difuzări. S-a transformat
așadar modul nostru de a învăța și de a-i învăța pe alții, iar mutația aceasta,
enormă, afectează și maniera în care Biserica își poate realiza menirea
kerygmatică, adică Buna Vestire.
Am publicam un volum despre Facebook, ca
”fabrică de narcisism” și continuu să observ impactul cultural al social media
asupra vieții noastre publice și private. Constat, de pildă, că tot mai mulți
români - ortodocși sau de alte confesiuni, umaniști sau de formație pozitivă,
din țară și diaspora – ”își dau cu părerea” asupra faptului religios, fie
pentru a-l descrie, a se confesa, a convinge, fie pentru a-l combate, cu
argumente istoriciste, scientiste sau, mai nou, de afect anticlerical. E o babilonie
de toată frumusețea! Competența teologică – aceea obținută în facultățile ”de
profil” – e zilnic atacată printr-un asalt al diletantismului, șifonată de
pretenția ”opiniei personale”, sau relativizată printr-un crescut zgomot de
fond. Prin distribuirea aleatorie a ”părerilor” religioase, conotate polemic,
rezultă ditamai cacofonia doctrinară, de ”să sparie gândul”. Sigur că
magisteriul Bisericii își conservă canalele clasice (amvon, catedră, decizii
sinodale, mediatizare proprie), însă nu putem nega faptul că ecoul lor e adesea
acoperit de rumoarea conversațiilor virtuale din agora digitală (avem, doar la
noi, peste nouă milioane de conturi FB). Trebuie să acceptăm că am intrat
într-o nouă eră comunicațională și că ea e făcută să dureze, așa că și sensibilitatea
noastră creștin-ortodoxă e nevoită să sufere un alt ”reglaj” (afectiv, tactic
și semiotic). Deși mă declar pesimist în multe privințe, aș înclina aici spre
testul unui optimism ”agonistic”. Proiectată pe noul ei fundal epocal, ”lupta
cea bună” pentru apărarea Bisericii – i.e. frontul nostru apologetic – e irigat
de critici care ne desțelenesc inerțiile, ne trezesc din somnolența
autosuficienței și ne ascut simțul duhovnicesc. Toate, deci și morfologia
acestui timp istoric, sunt rânduite sau îngăduite de Dumnezeu, așa că e
necreștinește să alimentăm complexe de victimizare, când suntem de fapt chemați
să mărturisim, în alte chipuri, adevărul neschimbat al revelației.
Teodor Baconschi
