Ce definește, în fapt, vatra
satului? Pentru cercetătorul în domeniul pastoralei rurale și a catehezei
ethosului rural, de exemplu, modelul economic al satului poate fi identificat
cu ușurință în lecturi ale operei lui Octavian Codru Tăslăuanu [A se vedea superbul
text al Spovedaniilor lui Octavian Codru Tăslăuanu, mai ales Satul meu –
amintiri din copilărie și tinerețe, Ed. Minerva, București, 1976, pp.
5-104, una dintre cele mai minunate și uitate mărturii despre satul ardelean și
construcția sa interculturală și inter-confesională]. Ori pentru o zonă abia
zărită din perspectiva cercetării, satul bucovinean. Abia în anii trecuți,
Editura Cartier a reușit să re-publice volumele lui Mircea Străinul, romanele Ion
Aluion și Lupul din Țara Huțulilor (ed. a III-a, 2017, 268 p.) prin
care avem o cheie în plus de înțelegere a satului de dincolo de negura
istoriei.
Al doilea model al satului
este sintetizat în modelul euharistic. Întreaga gândire creștină a țăranului
român ținea de relația acestuia imediată cu Dumnezeu. Merită amintite dinaintea
copiilor, de exemplu, în cadru unui ciclu de cateheze istorice și literare
bucăți literare ale lui Vasile Voiculescu (Revolta animalelor și Ciorba
de bolovan fiind paradigme de interpretare a misticii satului românesc) ori
textul remarcabil din memoriile lui Aurel State, textul revenirii acasă, în
satul său diluat de comunism, în care oamenii vin să-l revadă- pe el, mortul de
mult pomenit în contumacie- aducând cu ei lumânări aprinse [Aurel State, Drumul
Crucii. Amintiri de pe front și din Gulaguri, Editura Rost, Fundația
Sfinții Închisorilor, București-Pitești, 2013, pp. 428-433. Este episodul cel
mai emoționant din tot ce a păstrat literatura română a întoarcerii Eroului din
moarte]. Ca o înviere. În gestualitatea iconomică a satului gesturile Domnului
Hristos: a luat – a ridicat ochii – a binecuvântat – a frânt și a dat – rămâne
conservat un aspect euharistic inalienabil. Comunitatea euharistică și-a aflat
ecoul inclusiv în gestualitatea soldatului român, multe din Memoriile de
război [Unul dintre primele texte ce aveau să treacă granița dinspre Ardeal
spre Bucureștiul neutralității aparțineau aceluiași Octavian Codru Tăslăuanu,
volumul Trei luni pe câmpul de răsboi. Ziarul unui român, ofițer în
Armata Austro-Ungară ce a luat parte, cu glotașii români din Ardeal, la luptele
din Galiția, București, 1915, 320 p. Cartea va fi tradusă în franceză tocmai
pentru a mărturisi Europei drama luptei între frați deși sunt pagini în volum
care exprimă tocmai fraternitatea dincolo de orice putere imperială] păstrând
pagini remarcabile la acest aspect. Frângerea pâinii, purtarea poverilor
reciproc, asumarea unei memorii colective rămân elementele axiale ale modelului
euharistic propus prin educația civică și culturală propusă prin sat. Trei sunt
axele articulate în modelul satului românesc: axa istoriei comunității - axa
tradiției locale - axa tradiției creștine. Niciuna fără celelalte două. Fie că
vorbim de Caloian ori Paparudă, ori Caloian și Mioriță, fie că vorbim de
bocetul orfic ori lumea lui Telepinus, dinaintea tensiunilor legate de
transhumanță ori reconstrucție mitică a comunității identificăm ceea ce
filozofii ar asuma ca fiind Ars Moriendi iconizat cel mai atent de personajul
Vitoria Lipan. Una dintre sintezele de mentalitate rurală din ethosul românesc
ne ajută și mai bine să înțelegem acest aspect de iconomie euharistică. Claude
Karnoouh identifică astfel tipologiile și mentalitățile etnicului care transpar
din viața cotidiană ca și din gândirea mitică a săteanului. Elementele legate
de legitimitatea satului prin problematizarea arhaismului, prin dinamica
oferită de omogenitatea culturală - atât de fracturată astăzi - efortul
laicizării tradiției prin comunism și apoi, acum, prin consumism, pot fi citite
și în cheia propusă de Karnoouh [Claude Karnoouth, Românii. Tipologie și
mentalități, Humanitas, 1994, pp. 108-118].
Unde regăsim astăzi
artefactele liturgicului în gândirea sătească? E simplu. Un parcurs prin Muzeul
ASTRA te obligă să vezi cum fereastra propunea Crucea, cum crucea marca
acoperișul, cum Crucea binecuvânta masa (inclusiv gestul făcut cu vârful
cuțitului pe dosul pâinii, niciodată pe fața ei, căci pâinea are fața lui
Hristos), Crucea de vatră - identificabilă din vatra satelor maramureșene până
în lunca Oltului, la Brezuica, unde țăstul e legat cu o cruce de coperișul
cuhniei iar apa se plesnește peste mălai în cruce. Cum tot în Cruce în zona
Cernei (zona Cățet-Cuci-Dozești-Fârtățești, județul Vâlcea) se așază masa din
Joimar (Joia mare, seara, înainte de Denia celor 12 Evanghelii) cu carafele de
vin pristăvite în apa neîncepută a dimineții de Joi. Ce ne spune gestualitatea
liturgică a săteanului? Că el a înțeles cuvintele Sfântului Maxim
Mărturisitorul cum că „ după Înviere toate se cer după Cruce”.
Care este funcția teologică
a satului, în aceste condiții atârnate de ancestralul gândirii ritualice a
satului românesc? Teologia satului se acordează, în modul ei viu, tradiției
neptice [O sinteză catehetică asupra acestei teologii propune Kyriacos C.
Markides în lucrarea Muntele Tăcerii- în căutarea spiritualității ortodoxe,
Ed. Herald, București, 2019, pp. 83-101], încercând în permanență să aducă
vindecarea inimii vieții. Vom căuta să identificăm o grilă de valori ale
teologiei în oglinda ei practică. Care sunt bolile, așadar, și care sunt
modurile de inventariere a ethosului popular?
Ignoranța – nu înseamnă atât
lipsa informațiilor corecte cât sindromul conform căruia inima îl ignoră pe
Dumnezeu. Ce știa țăranul român și azi a uitat orășeanul urcat de puțin timp
din vatra satului în vidul cetății? Din ignorarea lui Dumnezeu în inimă oamenii
se depărtează de experiența directă a cunoașterii lui Dumnezeu, ființele umane
nu mai înțeleg ce înseamnă să trăiești fără El. Paradigma catehetică?
Povestirea lui Creangă „Fata Moșului și fata Babei” în care uitarea valorilor
convulsionează conștiința cotidiană a fetelor-pelerin în căutare de sens
personal.
Uitarea – Inima nu și-L mai
amintește de Dumnezeu. A uitat ce înseamnă să fii în stare de rugăciune.
Paradigma catehetică? Fii cei mari ai Împăratului din Povestea lui Harap-Alb.
Întâlnirea feciorului cu bătrâna în grajdurile veterane ale Împăratului ține de
fapt de restaurarea dialogului cu smerenia. O terapie pe care o întâlnim în
multe din textele mari ale ritualului rural. Reîntoarcerea în realitatea
duhovnicească se face prin Asceză – de
unde personajele Flămânzilă, Setilă, Ochilă etc – exercițiu de echilibrare
sufletească prin antrenarea trupului și afectelor sale în efortul vindecării de
rău.
Nechibzuința – comunitatea a
amendat mereu efortul prea mare pentru a avea în deficit cu a fi. Merită citite
în cheie catehetică o serie de volume de predică funerară (Zaharia Boiu, Petru
Maior ori Ioan Berariu–preotul din Stăneștii Sucevei).
Învârtoșarea inimii –
asprirea inimii din nelucrare și nehrănire cu Harul lui Hristos, inima devine
impenetrabilă. Această boală duhovnicească s-a transmis sub forma încrâncenării
în muncă la generația primilor țărani urbanizați, mulți dintre ei absolvind cea
mai grea școală a vieții – navetismul.
Cu tot ce va însemna această rupere de sensuri în plan personal ori comunitar.
Astăzi virusarea a crescut în orizont, mulți dintre românii din diasporă fiind
spulberați în intrinsecul valorilor de viață și de moarte prin bruiajul unei
etici în care Hristos nu mai încape.
