Semnalele
canonizării Părintelui Arsenie Boca au așezat credincioșii pe rugăciune. M-am
gândit mereu, am și exprimat-o, că e în situația cea mai de invidiat pentru un
om duhovnicesc. O parte din oameni se roagă la el. O altă parte pentru el. Mai
ales în Ardeal firesc, pomelnicele de pomenire ale Ieromonahului Arsenie Boca
sunt tot mai prezente la Altar. Cum au crescut numărul de botezuri în care
copiii primesc numele de Zian ori Ziana, Arsenie ori Arsenia. Poate pentru unii
nu înseamnă nimic. Pentru generația nouă de părinți este semnul încrederii
într-un om ale cărui harisme încă se discern de către cei care mai cred că e
nevoie de analiză duhovnicească. E un stand-by apologetic. În încercarea
de a lămuri nelămuriri? Poate. Părintele Arsenie este singurul care nu pare să
se agite de situație. Din zbaterea momentului aud tot felul de vești. De altfel
o jurnalistă- romancier ne-a și servit, deloc întâmplător, o poziție agitată
mereu prin preajma momentelor în care s-a lucrat la dosarul de canonizare ori,
deloc întâmplător, a reeditat același material, fără nici un retuș
bibliografic, în toamna aceasta. A înțeles că veștile despre Părintele se vând
bine pe tarabe. El, nevândutul! E greu de înțeles, de exemplu, cum dezvoltă o
teorie pornind de la specularea conținutului unei biblioteci. Nu e singura.
Unii au tras concluzii personale din amintiri cu corespondența Părintelui
violată de ochii îndrăzneți ai unui tânăr seminarist. Și au pornit o întreagă
diatribă împotriva Părintelui. Să ne înțelegem. Nu el, smeritul și oropsitul în
timpul vieții, inclusiv de dezorientatele autorități bisericești, cere
canonizarea. Pentru el e simplu. Cât a trăit a făcut tot ce a putut pentru a le
oferi oamenilor soluția Hristos. Merită amintită o analiză a lui Alexandru
Mironescu la modul în care pluteau informațiile religioase în înnegritul de ură
an 1968, subliniind că relatările despre Biserică sunt unele de subminare a
singurei forțe pozitive de lucrare în lume, de regăsire și punere și repunere
pe linia de plutire a unei colectivități: „Hristos este de neînlocuit. Nici o
filozofie și nici o doctrină politică nu poate înlocui concepția creștină, iar
în vremea noastră încercarea de a-l substitui pe Marx lui Hristos e una dintre
cele mai enorme absurdități încercate de niște oameni în istorie” (Admirabila
Tăcere. Jurnal 1968-1969, Humanitas, 2019, pp. 34-35). Este și crezul, mărturisit în predică,
lucrare duhovnicească și artistică de Părintele Arsenie. I-am făcut mult rău
îngăduind ca miturile asupra vieții lui să-i înece viața propriu-zisă. Un
oarecare aer de secretomanie, dus până la întârzierea publicării unor texte de
ale Părintelui ori a unor analize corecte acolo unde textul său a fost
distorsionat (cazul „Pravilei Albe”) a diluat forța cuvântului său direct. Prea
mult și prea mulți s-au dat și se dau ucenicii săi. Publicarea în urmă cu
puțini ani a celor 3 volume de documente din memoria CNSAS-ului ar fi trebuit
să elimine din îndoieli. Constat însă că se speculează. Încă. Unii, care habar
nu au avut că există de exemplu dosarele cu numele Boka nu cu Boca, continuă să
creadă și mărturisesc chiar că există documente despre care numai ei știu sau
au habar...E greu. Canonizarea Părintelui a scos la iveală caractere, abordări
în teologia sfințeniei și o serie de scenariști- unii atingând SF-ul ca
revelație. Recenta carte realizată de Marius Vasileanu- care ar trebui cooptat
ca specialist în cunoașterea fenomenului- intitulată sugestiv „Altfel despre
Arta Părintelui Arsenie Boca” (8 colaboratori, Ed. Școala Ardeleană, 2019, 222
pg.) caută să lămurească și o serie din abordările picturii de la Drăgănescu.
La
„firul credinței” însă lucrurile stau altfel. Oamenii cărora li s-au întors din
cancer copiii ori care au primit copii ca dar de la Dumnezeu prin mijlocirea
Părintelui, femeile cărora li s-au întors bărbații ce păreau pierduți pe panta
alcoolismului ori a curviei, bărbații cărora li s-au întors mamele copiilor lor
nu cred că mai au dubii și nici nu caută rațiuni în dragostea Părintelui. Să ne
înțelegem. Nu vorbim doar de ultimii 30 de ani. Ci de când Părintele a căutat
la setea de Dumnezeu a celor veniți în nevoi și durere, în ruperi ființiale la
el ca la un Părinte. Poate că în ochii noștri azi ni se pare supraomenesc
efortul său ori sfaturile lui par că nu rezonă mereu cu ceea ce am învățat că
ar trebui să fie teologia. Să nu uităm cărei Românii a vorbit și în ce Românie
a lucrat Părintele Arsenie. Unei Românii arestate, ideologizate- când prea în
dreapta când abuziv în stânga- unor români secătuiți de setea după liniștea și
pacea lui Dumnezeu. Unei Românii ce abia se alfabetizase în credință, unitar ca
limbă și concepte, și căreia i s-a furat apoi dreptul la educație religioasă.
Unei Românii cu țărani care nu mai erau țărani și intelectuali care trăiau cel
mai negru moment de viață. Unei Românii zidite de vii în temnițe. Unor monahi
alungați, asemeni lui, pe bază de decret politic, din ceea ce era viața lui.
Iar când politicul a forțat bisericescul să-i pedepsească lucrarea, ascultător
și luptând cu sine, Părintele a stat mai departe de partea ortodoxiei. Poate că
ar merita să deschidem ochii mari, acum, în jur. Să vedem cu câtă ușurință se
sectarizează din Ortodoxie pe baza unei nesmerite păreri de sine și de grup
unii dintre corifeii perfecțiunii spirituale. Părintele nu. Ascultător. Chiar
când, cu o minimă bunăvoință, i s-ar fi putut acorda dreptul la slujirea unei
ultime Liturghii. Știind bine ambientul intelectual al Sibiului îmi vine foarte
greu să cred că în efervescența acelor ani un Părinte Stăniloae, un cunoscător
al misticii și asceticii pauline ca Mitropolitul Nicolae Mladin, un apologet al
fundamentării nou-testamentare a cercetării mistice de talia Părintelui
Grigorie Marcu ori un canonist de talia lui Liviu Stan n-ar fi amendat vreo
deviere ori vreo alunecare spre misticisme ieftine la unul dintre cei chemați
să fie educați pentru a educa. Cum mi-e și mai greu să cred că Părinții
athoniți la care a făcut minimă ucenicie, alături de Părintele Serafim Popescu,
ar fi lăsat neamendată vreo scăpare duhovnicească a celui trimis de
Mitropolitul Nicolae Bălan să fie pârghie de cunoaștere în nevoia de a reseta
duhovnicia unei zone pastorale foarte grele. Ardealul.
Revin.
Cred fundamental în nevoia limpezirii datelor și conținuturilor de credință ale
mărturisirii Bisericii. Fără acest efort suntem pierduți. El nu ține de
funcționărismul în care insistăm parcă să ne blocăm. Pe de altă parte avem și
rezoluția de sfințenie ce poate fi citită în ochii martorilor la binele făcut
de Părintele, la martorii efortului său
de a educa monahii și monahiile pentru o calitate a vieții în Hristos
fără echivoc. Iar când acest drept i s-a retras el s-a retras în ascultare,
artă și dialog. Urmărit. Persecutat alături de cei care-l căutau. Cum ar fi
putut rămâne vreunul dintre noi cu vocația și încrederea neștirbită când în jur
s-au țesut trădări și s-au crescut antipatii? El a rămas pentru a ne ajuta
acum, când s-au întors timpurile de ură și încercare, înmuiate în limbajul
politicului corect dar, vai, atât de adormitor pentru comozii căldicei. Părintele
nu a cerut canonizarea. Cred însă că e un antivirus la vremea de sincretism
inamic ce ne afectează cu tărie firea creștină a lucrurilor. Pentru cei care au
trăit deja minunea schimbării vieții prin rugăciunile și sfaturile lui
Părintele este în sinaxarul inimii lor. Ca o fantă de lucire a Raiului în
viețile lor.
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
