Printre
lacrimi, Adevărul, cronică de carte
Pr. Dr. Daniel Puia Dumitrescu
De la dependență
la abstinență este o cale lungă și obositoare. Mulți cad, se ridică, iar cad,
iar se ridică, încearcă și iar încearcă. Precum spune bețivul în dialogul său
cu Micul Prinț, din cartea cu același nume a lui Antoine de Saint-Exupery, beau
ca să uit de rușinea că beau: dependența este în mare măsură o falsă
realitate, cu care persoana în cauză se obișnuiește, dar și o rușine care, cu
cât se adâncește, cu atât devine mai greu de mărturisit și de depășit.
Am făcut cronică,
prin 2016, primului roman jurnal al lui Cristian Fulaș, Fâșii de rușine (Gestalt
Books), pe care îl prezentam drept un pseudo-jurnal de închisoare (a se citi aici clinică
pentru dezalcoolizare). Întăresc ideea susținută atunci, a necesității unei
mai mari conștientizări asupra dependențelor în general, a alcoolismului în special,
și constat cu destulă dezamăgire că problema nu este nici acum una cunoscută și
dezbătută în măsura în care ar fi nevoie. Totuși, aleg să cred că, prin
intermediul Crucii Albastre și al clinicilor de dezalcoolizare pe care le avem
chiar în regiune, s-a produs o evoluție. Este la fel de importantă și pornirea
unor programe la nivel parohial, la nivel micro, chiar dacă am prea fost
învățați că nu este posibil.
După plâns,
romanul reeditat la Polirom în 2019, este un follow-up pentru Fășii de
rușine, confesionalul pe care îl descrisesem acum câțiva ani. Avem, astfel,
o imagine de ansamblu asupra unui proces care ar trebui cel puțin să ne
stârnească o minimă curiozitate, acela al revenirii de la dependență, al
ridicării din boală, al – am putea spune – unei învieri. Dacă venim din
perspectivă teoretică, prin intermediul diverselor școli de psihanaliză și
psihoterapie, până la psihoterapia ortodoxă a unui Hierotheos Vlachos, putem
afirma că știm, măcar la nivel de manual, ce ar trebui și ce putem face în
cazul acestor dependențe. Mai mult, putem lua modelul atât de iubit și de
practicat al lui Irvin Yalom, psihoterapeut american ale cărui cărți le-am
prezentat și în cronicile mele, acela al grupului de psihoterapie. Avem
celebrul Alcoolici Anonimi și arhiva generoasă a grupului, pe care îl
putem lua ca model și am putea încerca să îl implementăm și la noi. Într-o măsură
și mai mare, avem partea de duhovnicie ortodoxă și de luptă cu patimile și
păcatul, care vine – mai ales parte practică – în ajutorul nostru. Așadar,
armele sunt, mai rămâne să le și folosim.
Să ne întoarcem,
totuși, la scriitură. Și atunci când vine vorba despre îmbinarea dintre
realitate și ficțiune, Cristian Fulaș este un maestru al jocului scriitoricesc.
Volumul de proză scurtă Cei frumoși și cei buni, publicat tot la
Polirom, în 2017, o demonstrează cu vârf și îndesat. Lumile construite de el în
volumul de proză scurtă ne avertizează că avem de-a face cu un fin țesător de
realități, un magister al mânuirii limbajului și un connaisseur al
realizării textului. Cu toate acestea, După plâns ne pune în postura
celui care se întreabă cât este adevăr, cât este jurnal, și cât este ficțiune
în roman. Până la urmă aceasta nici măcar nu este adevărata miză. Nu cred că
este important, ci chiar dimpotrivă, să știm care este jurnalul și care este
ficțiunea. Mai mult, cred că această curiozitate face parte mai degrabă din
aplecarea noastră telenovelistă, din aplecarea aceea spre o bârfă auzită
pe banca din fața blocului.
Romanul pe care îl
prezint astăzi este unul al devenirii, un mini bildungsroman autohton, o
creștere (în descreștere?) a personajului principal, de la copilul și
adolescentul mai mult scăpat de sub observație decât rebel, până la adultul
care trăiește în povestea, pe de o parte, tristă, pe de altă parte, motivantă,
a depășirii fiecărei zile în lupta cu o fostă (de data aceasta) dependență.
Băutura începe prin a fi un ritual al adolescentului care vrea să își premeargă
vârsta, să ajungă mai repede la maturitate, continuă prin a fi ritul firesc al
fiecărei zile și sfârșește (sperăm) prin a se transforma într-o cicatrice (pe
alocuri o rană cu o coajă foarte tare, dar încă nevindecată) a unui trecut
neclar. Dacă aș face o comparație între cele două romane, aș spune că al doilea
este realizat mai bine, este o scriitură mai matură, mai plină, cu toate că
nici primului nu îi lipsesc energia, vioiciunea scrisului și naturalețea unui
autor talentat. Mi-a plăcut mai mult al doilea, dar aceasta este doar o opțiune
personală. Mergând un pic mai departe, în Fâșii de rușine se simte
nevoia confesiunii, a acelei exorcizări prin intermediul cuvintelor scrise,
nevoia vomitării răului din trecut și a curățării, pe când, După
plâns este o construcție, o evoluție narativă mai atentă, o îmbinare a
stării de spovedanie cu aceea de așezare a evenimentelor, atât în memoria
personală, cât și în cea colectivă.
Din nou, vă invit
la lectură, cu speranța acțiunii. Vă invit la reflecție, cu dorința
concretizării.
Cristian Fulaș, După
plâns, ediția a doua, editura Polirom, Iași,
2019, 252 p.
